Cipru prin ochi de bebe calator – rezumat in 15 acte

Toata dimineata am tras de astia doi sa se trezeasca. N-a functionat nici cu tumbele prin pat, nici cu trasul de par si nici plimbatul dragastos al unghiilor pe fata. Am trecut la artileria grea: Uaaaaaa! Uaaaaaa! Uaaaaa!
– Da, scumpo! Uite o carticica, nu vrei sa te uiti putin pe ea!
– Uaaaa! Uaaaaaaaaaaa! (carticica credeti voi ca-mi trebuie mie acum?!!?)
– Ana, hai la tata sa mai lenevim putin!
Dau dezaprobator din cap, carliontii mi se zburlesc, dar tot degeaba. Uaaaaaaaaaaaaaaaa!

Cu un singur ochi abia deschis, mama se zburleste la tata. Tata se da jos din pat, resemnat, siiiiii….victorie pentru mine! Joaca, atentie, plimbaricaaaaaa! Cum se abate de la plan il atentionez cu un ua-ua-ua si intr-un final iesim toti trei pe usa catre o destinatie necunoscuta mie. Ca doar ii mai las si pe ei din cand in cand sa decida una, alta.

Cioc-cioc-cioc la Biserica Timios Stavros

Dupa atata energie consumata, cu huruitul motorului pe fundal si sunetul rotilor care incalecau liniile reliefate, am adormit. Cand am facut ochi, mama si tata inconjurau o biserica (sau cel putin asa ii ziceau ei). Au ciocanit la fiecare usa, unde erau clante le-au incercat, dar nimic. Au incercat sa se uite pana si pe gaura cheii, doar doar or zari interiorul colorat. Fara succes. Dupa mai multe oftaturi, s-au multumit cu cateva poze si-au catadicsit sa ma scoata din carucior, unde ma pironisera cu centuri. Libertateeee! Pas, pas, pas, aaaa…buf. Ce ti-e si cu drumul asta denivelat.

– Anaaa, hai sa te iau in brate, e ud pe jos si n-avem haine de schimb la noi.
Tz, tz, tz, carliontii se zburlesc din nou. (Ha! S-o crezi tu! Abia ce-am prins gustul plimbatului!)
– Sau macar ia-l pe tata de manuta!
Fie, atata timp cat nu ma ia in brate..

Primul meu mezze in Pelendri

Incet, incet, ajungem la o alta casa. As fi vrut sa vad ce-i cu chestiile alea verzi care imi gadilau degetele cand le atingeam. Tata s-a speriat ca ar putea fi plante otravite si m-a luat repede de acolo.

Bun, casa asta noua cica are papa. Si un semineu in care trosnesc lemne. E cald, dar cam inghesuit si incearca sa ma pironeasca de-un scaun inalt. Cand vad ei ca nu-i cu putinta, ma muta de la unul la altul. Nu ma plang. Dupa ce ajung primele farfurii pe masa, primesc ba pita cu iaurt de la unul, ba branzica de la altul.

Intind mana sa-mi iau singura ce vreau, dar ma pareaza repede. Descopar, totusi, ca daca le apuc mana si le-o indrept spre ce vreau eu sa gust din farfurie, de cele mai multe ori primesc un dumicat. Bine si-asa.

Dupa o scurta conversatie cu proprietarul care avea o nora romanca, plecam de la taverna. Doua – trei inghitituri de apa, leganatul masinii si sfooooor.

Pissouri si primul apus pe plaja

A doua zi, aceeasi poveste cu trezitul. Bine, poate are legatura si cu trezitul meu de trei ori pe noapte. Discuta intre ei si se intreaba cine i-a pus sa ma ia in Cipru? Ei na, cum sa lase un bebe asa simpatic ca mine acasa?! Le trece durerea de cap cu o licoare maronie si dupa doua ochiuri mancate, plus un fresh de portocale pornim la drum.

La un moment dat ii aud ca dezbat destinatia finala:
– Esti sigur ca ajungem la plaja Afroditei pana la fara 12 minute?
– Mergem pe autostrada si facem doar 3 minute in plus!
– Bine, cum spui tu..

Se minuneaza de cerul rosiatic, filmeaza, fac poze prin parbriz si la un moment dat mama striga:
– Pissouri, fa stanga aici!
Tata, bulversat, trage de volan, reuseste sa ia stanga indicata de mama si pufaie nemultumit:
– Si-acum pe unde?
Indicatoarele nu ajuta, mama ii zice ca trebuie sa ajungem pe plaja, sa se descurce. Si se descurca, dar nu pare prea incantat de orizontul opturat de-o stanca.

Mama-i numai zambete si-i zice sa se bucure de cerul aprins. De pe plaja Afroditei nu-l prindeam asa.
– Uite ce fotogenic e! Hai sa-ti fac o poza cu Ana! Ia uite ce bine-a iesit! 🙂

Ma lasa sa ma desfasor pe malul marii, imi arata cum se arunca pietricelele-n apa, dupa care constat ca terenul denivelat e floare la ureche pe langa plaja cu pietricele, cand vine vorba de mers. Energie pe minus, e timpul pentru o motaiala prelungita.

Kourion – ce-am ratat stand la cresa (partea I)

Azi a avut loc o schimbare de planuri. In loc sa iesim toti trei pe usa, m-a luat tata pe un brat, cu celalalt a apucat o punga pregatita de mama si-am strabatut curtea hotelului de la un capat la altul, in mare graba. La destinatie ne astepta a doamna care m-a luat in primire, cu tot cu plasa si o foaie de hartie completata de mama cu o seara inainte. I-a zis lu tata, razand, “Now you’re free, sir.” si-a inceput distractia. Joaca, papa, somn, copii, strigate de bucurie, leagane, si o tanti blonda care m-a urmarit peste tot: “Oooo, my sweet little baby!”.

Dupa amiaza, tarziu, tata m-a revendicat de la cresa si-am sarbatorit toti trei revederea in cafeneaua hotelului. Ei, numai lapte si miere: “Ana, cum a fost la cresa? Te-ai distrat?”. Eu, putin nedumerita de intreaga situatie, am preferat sa urmaresc cu privirea vrabiile care-si faceau de cap pe masa alaturata.

Rosu cat cuprinde la Le Meridien

Asta pana cand mi-a atras atentia cerul din ce in ce mai rosu. Il vedeam, dar nu-l puteam atinge. Cum intindeam mana, cum dadeam in ceva tare si invizibil. Am incercat sa-l si pup, dar acelasi rezultat. Buf cu gura de o bariera rece.

Cestile de cafea s-au golit repede, asa ca m-au saltat din nou si-am pornit agale la o plimbare prin curtea hotelului, pana la mare. Si sa vezi ce suspine: “Vaaai, ce frumos e! Vezi, Ana? Asa e cerul cand apune soarele!”

Minunat, ce sa zic! Da ar fi fost si mai bine daca nu eram din nou captiva in carut. Sperau sa ma adoarma, cica aveau pregatiri de facut pentru marea petrecere. Petrecere, petrecere, da mie nu mi-e somn si pace. Va trebui sa va descurcati cu asta.

Petrecere zic ei

Cum, necum, s-au descurcat. Si-au insistat sa ma imbrace intr-un sac negru, sa-mi puna o “vestuta chic” si tenisi cu doua numere mai mari. Am coborat intr-o sala cu semiintuneric si muzica la maxim de nu te intelegeai om cu om, d-apoi bebe cu om.

Ciudati sunt oamenii astia mari. Sa stea cu orele la o masa, cu farfurii aratoase plimbandu-se prin fata lor, sufocati de cravate sau corsete prea stranse, cu ochii atintiti la doamnele semidezbracate care se unduiesc pe scena. Daca asta numesc ei distractie, eu zic pas. Mai bine-i la o fuga pe hol, la dat bobarnace in baloanele colorate si batut cu perne pe canapeaua moale si bej de la receptie.


La anu’ fac eu planurile de distractie! Am zis!

Hop si-o panorama

1 ianuarie 2014 – ei zic ca trebuie sa incepem anul cu dreptul, calatorind in trei. Da asa cu dreptul am inceput-o ca primul obiectiv vizat, cel mai important cica pe ziua de azi, e inchis. Am ajuns la mormintele regilor din Paphos in acelasi timp cu alte doua familii. Fiecare a incercat sa gaseasca o intrare secundara, ceva, orice, numai sa nu fi venit degeaba pana acolo. Fara succes.


Resemnati, pornim mai departe, in munti. Si iata drumul, iata panormala, hopa problema. O aud pe mama spunand ca asta e casa visurilor ei. Asa retrasa, in mijlocul naturii, cu cea mai frumoasa panorama din Cipru.
– Cum ar fi sa locuim aici?
– Da, n-ar fi rau 🙂
Hei, da pe mine nu ma intreaba nimeni ce vreau? Uaaaa! Carliontii mei nu sunt de acord.

To halloumi or not to halloumi in Fyti

Pfiuuuf, ne-am desprins de-acolo la indemnul matelor ghioraind. Si-am reusit sa ajungem in Fyti unde stiau ei ca e o taverna a Mariei. Asa scria in ghid. Ce nu scria acolo e ca pe 1 ianuarie nu-i nimeni la datorie. Facem cativa pasi siiii….victorieee! N-o sa ramanem nemancati. Un mosulica zambitor ne intampina fericit. Batea vantul in micul sau rastauranto-boambita. Femeile de la bucatarie nu par la fel de bucuroase de oaspeti, da ne prepara repede ceva.

In fata mea apare o farfurie uriasa, plina cu branza buna. Dau sa apuc o bucata. Jap, peste manuta. Tata ma trage in directia opusa.
– Ana, e prea sarata pentru tine. Uite un castravete daca vrei.

Crant, crant, bun pentru dinti, da nu se compara cu branza. O noua incercare esuata. De data asta primesc o bucata de paine. Mai buna decat castravetele. Imi pierd rabdarea. Daca nu pot manca ce vreau macar sa plecam mai repede. Hai, hai! Hai, hai! Inghititi mai cu talent! Mrrrr…ooo…uaaa! Gata, am plecat.

Sunt negre si se misca. Ce sa fie oare?

Ne oprim cateva minute in centrul satului. Printre multe frunze si flori zaresc un punct negru miscator. Ma iau dupa el. Ma aplec sa-l insfac da nu sta locului. Fac inca un pas, ma aplec din noua si cand aproape ce l-am atins tata ma trage de langa el.
– E o furnica, Ana. Mica, mica. O doare daca o atingi.

Hmmm. Bine, da asta nu e mica, mica. Si daca dau cu ea in banca scoate sunete ciudate. Ceeee? Vreti sa mi-o luati? Nici gand! Ce-am gasit sa fie-al meu!

Dupa asta nu mai stiu ce-au facut. Ochii au refuzat sa stea deschisi si cand in sfarsit au prins putere eram deja la hotel.

Nicosia. De nord si de sud. – la cresa, partea II

Si la hotel am ramas si a doua zi. Aceeasi schema cu lucrurile mele impachetate, drumul pana la cresa si alta doamna care m-a luat in primire. Dupa care tata a disparut si eu mi-am vazut de ale mele.

Ei zic ca au fost intr-un oras impartit in doua unde si-au luat prima viza din pasapoartele noi noute. Au baut iarasi licoare maronie, de data asta cu gheata si zahar, au cumparat cadouri pentru cei de-acasa si s-au bucurat sa puna piciorul intr-un soi de Istanbul mai europenizat. Ce-o insemna asta, voi stiti.

Rosu de mancat. Am descoperit super-duper-delicioasele-capsuni

Eu stiu doar ca aia a fost ziua in care am facut o mare descoperire: capsunile sunt atat de buuuuneeeee! Cand m-au lasat ultima data la cresa, au cumparat o caserola mare cu guguloaie rosii. Au tot zis ca le mananca, dar mereu intervenea cate ceva. Ei bine, astazi stateau lesinati de oboseala unul pe fotoliu, unul pe pat si se felicitau reciproc ca au cumparat capsuni.


Capsuni ziceti? Aici, aici, una si la bebe! Surpriza, surpriza! O capsuna a aterizat intre buzele mele. Hat, niam, niam, niam. Zemoasa si dulce. Mai vreau! Una de la mama, una de la tata, in total vreo 5. Mai multe n-am apucat. Cand le-am prins gustul, caserola era deja goala si ei se amuzau nevoie mare ca-s rosie toata la gura. Ce ti-e si cu bebelusii astia pofticiosi, cica!

Pete roz pe picioroange la Hala Sultan Tekke

Azi plecam. Toata dimineata mama si cu tata s-au foit prin camera. Pune aia in bagaj, scoate aia, muta-o in rucsac, ah, sa nu uitam cosmeticele, unde-i jucaria Anei, etc. Probabil ca i-am incurcat in foiala lor, caci am ajuns dupa gratiile patutului de lemn care a stat pana atunci nefolosit, intr-un colt al camerei.

Cand totul a fost strans si geamantanele inchise cu greu, au rasuflat usurati. Si eu o data cu ei, caci am scapat din mica inchisoare. Pentru scurt timp. Scaunul de masina ma astepta la un somnic in miez de zi.

M-au trezit niste voci:
– Ana, hai sa vezi cum arata un flamingo! Sunt cu sutele aici!
Pete roz pe lac, aparate foto pe margine, palmieri si un turn in departare. Minaret, pare-mi-se ca-i zice mama. Mai interesante sunt pietricelele de pe drumul pana la moschee. Una, doua, trei…le-am pierdut numarul, dar fiecare e numai buna de studiat, gustat si aruncat. Ei nu par sa fie de acord cu gustatul, in rest mi le arata pe cele maricele, care fac trosc mai cu efect.

Yummy yum si uu-uu-uu in Larnaca

Mama a tinut ca ultima masa in Cipru sa fie tot un mezze. Norocul a tinut cu noi. La cativa pasi de la masina am dat de un restaurant pe malul marii care serveste mezze. Turistic, da ce conteaza. Suntem infometati!

De data asta am parte de branza! Ieeei! Si iarasi pita cu iaurt, paine neagra cu naut si alte bunatati. Plus multa miscare. Am pus ochii pe niste oameni care mancau la o masa alaturata. M-am dus spre ei si buf, bariera invizibila din nou. Mi-am lipit bine nasul de ea, i-am studiat pana cand…baaaauuu! Un mosulica m-a vazut si mi-a aratat o fata. Valeau, oamenii astia! Tot mai bine e la mama si la tata!

Mai ales ca acum au terminat de mancat si trecem la plimbare, joaca si voie buna. Pana cand pe tata-l ia cu somn. Ne refugiem in masina, cu muzica lalaita pe fundal, intuneric bezna afara, sforaitul lui…sfoooor si eu.

Ma trezesc brusc. Vrum-vrum-vrum, cheia se invarte, masina scoate niste horcaituri dubioase, tata devine din ce in ce mai precipitat. Iese val vartej din masina si dispare-n noapte. Dupa ceva timp se intoarce mai senin. Gasise ajutor. Un mosulica de 75 de ani l-a vazut umbland pe strazi si l-a ajutat. Cu bateria moarta, cica nu puteam sa ajungem la aeroport. Si mosulica cel saritor a luat masina unui prieten, a legat-o cu niste fire la a noastra si s-a pus pe vorba. Si-a vorbit, si-a povestit, si-a zambit. Pana cand a scos firele si masina noastra a pornit. Directia? Aeroport in mare graba, sa nu mai patim vreo alta nepatita!

Joaca cat cuprinde si multe zambete. Cica la aeroport.

Sperietura cu masina ne-a adus la aeroport cu doua ore inainte de a ne putea lasa bagajele undeva. Bafta mea. Un loc de joaca urias, gol, golut, si doi parinti fara altceva mai bun de facut. Joacaaaa! Si papa, si joaca, si gal-gal-gal siii…s-a deschis ghiseul.

O mare de oameni s-a uitat urat la noi cand am dat din coate si-am ajuns in fata. Credeau ca eu sunt motivul de prioritate si-au bodoganit in barba. Mama a pastrat tacerea si n-a zis nimic de cardul minune. Mai bine asa decat sa ne certam cu ei ca stau la un ghiseu cu prioritate fara sa aiba prioritate…

Sfor-sfor-sfor siiii….am ajuns acasa!

Si uite-ne-n avion dupa o vacanta de pomina! Toti trei storsi de energie, mama si tata cu cearcane la ochi, eu doar putin deranjata de caninul si maseaua care se lupta cu gingia mea, zambind fericiti la gandul intoarcerii acasa.

~.~

Nu stiu care au fost concluziile Anei dupa saptamana petrecuta in Cipru. Stiu doar ca pentru noi a fost o proba de foc, dupa care inca ne mai recuperam. A venit la pachet cu un bebe irascibil, asaltat de trei dintisori iesind de-odata, un hotel fenomenal cu cresa, servicii de baby sitting si mancare delicioasa, road trip-uri superbe, road trip-uri ratate, obiective turistice inchise si altele surprinzator de frumoase.

Probabil ca va fi nevoie de inca o vizita, doua, trei pentru a putea trage o concluzie despre insula cu dubla personalitate. Deocamdata spunem doar atat: am inceput anul invatand sa ne bucuram la maxim de ce primim bun. Chiar daca nu e ce speram noi sa primim, chiar daca vine la pachet si cu parti mai putin bune. Si uite asa am reusit sa transformam o calatorie cu mare potential de dezastru intr-o experienta formatoare, presarata si cu amintiri zambarete.

Un an nou calator va dorim! In trei, bineinteles! 🙂