Bebe calator ♥ Romania – Aventuri in Cheile Nerei

Dupa ce anul trecut am fost singura in Parcul National Cheile Nerei, mi-am promis ca o sa-i aduc acolo, cat de curand, si pe Bogdan si Ana. Stelele s-au aliniat mult mai repede decat ma asteptam, astfel incat pe 13 iulie, de ziua lui Bogdan, porneam din Severin, impreuna cu parintii lui si domnisoara bebe spre Potoc (cea mai apropiata asezare de rezervatia naturala).

Google Maps ne-a estimat ca facem doua ore jumatate. Am mai adaugat jumatate de ora de la noi, am facut un calcul rapid cu durata traseului dus-intors si-am stabilit ca putem sa lenevim mai mult in dimineata cu pricina. Trei ore dus, trei ore pe traseu, trei ore intors, o ora pauzele cumulate – e ok daca plecam la 10. Ne intoarcem in jur de opt seara, numai bine pentru o cina festiva la Taverna Sarbului de pe malul Dunarii.

Socoteala de acasa nu s-a potrivit deloc cu cea de pe traseu. Am subevaluat mult optimismul lui Google. In loc de doua ore jumatate, ne-a luat putin peste patru ca sa ajungem la intrarea in Cheile Nerei, in conditiile in care am facut o singura pauza de 10 minute pentru dezmorteala si pus benzina.

La intrarea in Parcul National, domnul cu bilete (5RON/persoana) ne-a avertizat ca a plouat foarte mult in perioada asta si raul e umflat. Ca sa ajungem la Cascada Beusnita trebuie sa trecem printr-o apa pana la genunchi. Ne-a spus ca se poate traversa, mai multe grupuri au reusit sa ajunga pana la capatul traseului. Am facut ochii mari. Anul trecut am mers exact in aceeasi perioada si am gasit cascada Beusnita secata. Am intrebat atunci, de curiozitate, cand se poate vedea in toata splendoarea si acelasi domn mi-a zis ca primavara, cand se topeste zapada sau toamna dupa ploi.

Am luat biletele, gandindu-ne ca mergem cat putem si ne orientam la fata locului cu trecutul apei. Pana la intrarea pe traseu aveam de strabatut cu masina un drum forestier de cinci kilometri. La mijlocul lui am oprit pentru a vedea o cascada pe care mi-o aminteam subtirica, delicata, faina de privit de jos in sus.

Cascada La Vaioaga

Am inceput sa vad diferentele fata de anul trecut imediat ce-am oprit in dreptul cascadei La Vaioaga. Firicelul delicat de apa era acum un suvoi care galgaia prin fagasul lui, plus orice alt loc gasea. Calea de acces la baza cascadei era si ea inundata, asa ca ne-am multumit sa privim La Vaioaga din profil, printre crengi.

Ana s-a bucurat sa ajunga cu picioarele pe pamant, satula de stat in scaunul de masina. Noi, pe de alta parte, am fost in priza tot timpul. Noroiul alunecos si malul abrupt nu erau chiar mediul ideal pentru o plimbare cu bebe de manuta.

La pastravarie

La finalul celor cinci kilometri de drum forestier stiam ca e un camping, o pastravarie si o ulita pe care Ana sa se desfasoare in voie, fara sa o ingradim. Singurele pericole era niste balti pe care domnisoara nu le-a ratat 🙂

La Pastravarie meniul era compus din pastrav, carnaciori si mici. Pestele gustos, carnaciorii foarte uleiosi si micii reci. Dar ce buni au fost pentru umplut burtile noastre care-si cereau dreptul pe la patru, dupa un mic dejun frugal.

Dii, calutule, dii! – provocarile inceputului de traseu

Dupa masa am pornit pe traseu. Ne era clar ca n-avem cum sa mergem cu Ana pe jos, asa ca am inhatat rucsacul de bebe si am ancorat-o pe domnisoara cu bretelele duble. Dupa drumul lung cu masina, n-a fost deloc incantata sa fie iarasi tintuita intr-un soi de scaunel, fie el si in carca la tata.

Din fericire, problema s-a rezolvat cu topaiala in jurul ei, cantat in trei si un nou joc din care Bogdan n-a iesit foarte castigat :)) Ana a descoperit ca daca il gadila pe ceafa, provoaca reactii amuzante. Asa ca din cand in cand il mai surprindea cu degetelele ei micute si gadilacioase.

Ochiul Beiului – atat de aproape si totusi asa departe

In jumatate de ora am ajuns foarte aproape de Ochiul Beiului, preferatul meu cand vine vorba de lacuri din Romania (ma rog, nu-i tocmai un lac, dar tot pe-acolo). Eram asa entuziasmata ca o sa pot sa li-l arat si lor, un loc asa seren si fotogenic! M-am dezumflat rapid vazand ditamai raul stand in calea noastra. Exact ca la cascada, raul iesise din fagasul lui obisnuit si gasise si alte albii temporare. Una dintre ele statea intre noi si Ochiul Beiului.

Doar Bogdan a traversat apa, curios sa vada cum e ochiul asta de care auzise atatea de la mine. La intoarcere mi-a aratat o poza. Nu-mi venea sa cred. In locul apei limpezi, era o mare mocirla. Am inceput sa ma bucur ca am vazut prima data locul intr-o vara secetoasa. Primavara si toamna probabil ca e similar cu ce a vazut Bogdan acum.

Ana, pe de alta parte, n-a fost dezamagita de mica noastra excursie. Si-a facut de treaba pe-acolo agitand apa cu un bat, studiind pietrele de pe marginea raului si adunand frunze.

Gadi, gadi, ha ha ha!

La intoarcere a continuat joaca de-a gadilatul, intrerupta doar atunci cand ii dadeam sa rontaie niste cereale. Foarte aproape de pastravarie am lasat-o sa mearga pe jos, cu riscul de a se innamoli. A testat adancimea baltilor, a descoperit ca noroiul e alunecos si s-a bucurat cand a ajuns pe ulita prafuita din fata pastravariei unde avea mult mai mult control asupra propriilor miscari.

Drumul spre casa si Cascada Bigar

Ne-am urcat in masina cu gandul ca n-a fost chiar asa de rau. Da, a fost raul umflat si drumul foarte lung, dar ne-am simtit bine, cea mica s-a distrat, a gustat pastrav proaspat si-a avut parte de o gura zdravana de aer curat, de munte.

Ce nu stiam noi atunci era ca drumul de intoarcere o sa fie o surpriza placuta, cu un asfintit prins peste lanurile nesfarsite si pasunile cu cai. Nici Cascada Bigar n-a fost mai prejos. Se facuse deja intuneric cand am ajuns acolo, ocazia perfecta pentru admirat licuricii – o premiera atat pentru Ana, cat si pentru mine.

Ce-am invatat din excursia la Cheile Nerei

• Drumurile lungi cu masina nu fac casa buna cu drumetiile in rucsacel. Ana nu apreciaza statul in fund, fie el si in natura.
• Orice ar fi, nu-ti pierde calmul si improvizeaza. Atunci cand Ana a inceput sa maraie ca am pus-o in rucsacel, mi-a venit sa-i spun ca pentru ea am venit aici, ca sa se bucure de un loc frumos si aer curat. Am respirat adanc. Da, eram obosita si destul de nervoasa, dar nu era ca si cum ea ar fi avut un cuvant de spus in decizia noastra sau ar fi cerut sa venim aici. I-am zambit, am luat-o de manuta si am inceput sa topaim si eu, si Bogdan, iar ea impunea ritmul cu manuta ei.
• Sandwichurile nu strica niciodata. Noi nu am vrut sa le luam cu noi zicand ca mancam la pastravarie, dupa care la Taverna Sarbului si n-are rost sa le caram. Doar Ana a avut mancarica pentru drum si a fost cea mai castigata. La 11 noaptea, cand inca eram pe drum, cu stomacul ghioraind, am cam oftat dupa ele.

Informatii utile

• Ca sa ajungi pe traseu, mergi pana la Potoc. De acolo gasesti indicatoare spre Ochiul Beiului. Vei ajunge la Podul Beiului unde se plateste taxa de intrare in Rezervatie – 5RON/persoana, iar in continuare se merge pe un drum forestier de 5 kilometri. La capatul lui o sa vezi un camping si pastravaria. Parcheaza masina, urmareste indicatoarele si bucura-te de spectacolul naturii.
• De la Pastravarie pana la Ochiul Beiului se face cam jumatate de ora, iar de la Ochiul Beiului pana la Cascada Beusnita inca jumatate de ora.
• Chiar si cand raul nu e umflat, nu mi se pare un traseu potrivit pentru copiii mici care au chef de zburdat in toate partile. Daca cel mic e obisnuit cu drumetiile in carca parintilor, e un traseu perfect. Daca e ca Ana si n-are stare, poate ar fi mai bine sa vii cu el aici cand are cel putin cinci ani.