Cum a fost la Viscri 125

Intr-o joi de august, la ora 15, plecam din Bucuresti cu destinatia Viscri. Ne facusem un calcul rapid: patru ore pe drum, jumatate de ora pauzele adunate, pana la 20:00 suntem acolo sigur. Totul era planificat astfel incat sa ajungem pana in 20:30 ca sa putem lua cina la Viscri 125, pensiunea in care urma sa stam o noapte. Stiam, din discutiile de pe mail, ca masa de seara se serveste pana la 21:30, iar o ora ne era suficienta sa mancam.

Drumul parea destul de aglomerat pentru o zi de joi, dar nimic care sa ne impiedice sa ajungem la timp. Aproape de intrarea in Sinaia ne-a intampinat un sir interminabil de masini. Mergeau bara la bara. De-acolo pana in Busteni am facut putin peste o ora. Ne era foarte clar ca nu mai ajungem la 20:00, nici macar la 21:00.

Am pus mana pe telefon si am sunat-o pe doamna Adina cu care ma conversasem pe mail. I-am explicat, pe scurt, care e situatia in trafic. Mi-am cerut scuze ca o sa ajungem mult mai tarziu si o sa ratam cina. Voiam sa stiu daca mai e cineva acolo sa ne primeasca sau ne cautam alt loc de innoptat. Ea a facut un calcul rapid, a estimat sosirea pe la 22:00 si ne-a linistit:
– Sun eu acum la Viscri, le spun colegelor sa va tina mancarea calda.

Colega doamnei Adina ne-a primit cu zambetul pe buze. Am fost condusi in camera si dupa ce ne-am lasat bagajele am dat sa iesim, furtunos, pe usa.
– Coboram acum in sala de mese, mancam repede, nu vrem sa va retinem si mai mult decat am facut-o deja.
Ea ne-a zambit, foarte natural, s-a uitat la Ana si ne-a raspuns:
– Pentru creata mica facem oricand o exceptie.

A doua zi dimineata, in drum spre micul dejun, am constatat ca toata lumea se saluta cu toata lumea. Cei de la mese vorbeau atat de familiar cu doamnele care serveau, unii chiar intrau in bucatarie fara probleme incat aveam impresia ca la fiecare masa e proprietarul sau cineva de-al casei. Am impartit masa cu o tanara blonda, cu fata luminoasa, care rasfoia un album Igloo in timp ce-si savura cafeaua. Venea des la Viscri, dar nu stia ca mata care torcea la picioarele noastre sa aiba vreun nume. Ramasi singuri la masa, cu farfuriile pline de bunatati si o socata fenomenala in pahare, n-am putut sa nu constatam ca dupa nici 24 de ore ne simteam aici ca acasa.

La plecare am fost asa bucurosi ca putem sa cumparam sirop de soc pentru acasa, incat am uitat cheia in buzunar. Cand am ajuns pe la Targu Mures, Bogdan a descoperit-o si-am ramas putin blocati. Am pus mana, din nou, pe telefon. Doamna Adina, mai mult amuzata decat ingrijorata, ne-a zis ca vorbeste cu colegele de la pensiune si daca e vreo problema (nu au dublura sau ceva) ne suna. Altfel sa mergem fara grija, putem sa ne vedem in Bucuresti cu Mihai sa ii dam lui cheia.

Am inchis zambind. Cine-o fi Mihai? Oamenii astia vorbesc de parca toti ar fi de-ai casei si e un sentiment extraordinar pe care nici un alt loc nu a reusit sa ni-l ofere. Mihai, proprietarul, ne-a sunat putin mai tarziu. S-a oferit el sa vina la noi sa ia cheia. Nu-mi venea sa cred! Dupa ce ca noi am fost aiuriti si l-am incurcat, sa-l punem si pe drumuri? I-am raspuns ca venim noi la el cand ne intoarcem in Bucuresti. A ramas ca ne vedem undeva la mijloc. Nu-i era de cheie, cat de ceramica pictata manual, legata de cheie, la care tinea foarte mult.

Cum sunt camerele la Viscri 125

Traditionale, cu mobila pictata, carpete taranesti si decoruri care se imbina perfect. Nu ma asteptam sa-mi placa, nu sunt o fana a stilului, insa pur si simplu nu le-am putut gasi cusur. Ana a ramas cu gura cascata (la propriu) cand a vazut camera. Iar eu am ramas surprinsa de baie, un exemplu bun de cum sa pastrezi coerenta designului de interior, chiar si atunci cand vine vorba de grupul sanitar.
 

Cum e mancarea

Simpla si gustoasa. Foarte gustoasa. Gatita, parca, cu drag de bunica pentru nepoti. (da, stiu, e un stereotip, dar descrie cel mai bine cazul) Seara am mancat o zeama de varza cu tot felul de legume si suc de rosii, dreasa cu smantana si condimentata cu un ardei iute foc, plus rosii umplute cu orez.

La mic dejun pe langa legume, mezeluri si branzeturi, doamnele de la bucatarie faceau oua (omlete, ochiuri, fierte) pe loc. Pare-mi-se ca am vazut si zacusca, iar socata din dotare a fost de departe cea mai buna bauta anul asta.

Locul de joaca pentru copii

Mai bine spus, ditamai dealul pe care copiii pot zburda in voie. La umbra merilor erau intinse vreo cinci hamacuri, mai mici si mai mari. Am vazut si doua leagane, insa piesa de rezistenta pentru cei mici parea sa fie increngatura de barne de lemn pe care se catarau, dupa puteri, cu mult entuziasm.

Ce mi-a placut la Viscri 125

• Pe primul loc e, clar, sentimentul de acasa. Familiaritatea care plutea in aer, fara sa-ti invadeze intimitatea.
• Mancarea simpla si gustoasa. Am avut o pauza bine venita de la preparatele gourmet sau cu specific (indian, japonez, chinezesc, libanez, etc).
• Bucuria gazdelor de a fi de ajutor, de a-i face pe oaspeti sa se simta bine.
• Camerele decorate traditional, cu mare atentie la detalii.
• Hamacurile care ne-au oferit multe clipe zambarete.
• Imprejurimile – biserica fortificata, cirezile de vite intoarse-n sat la apus, casele bine pastrate cu fatade una si una, etc.
• Ideea evenimentelor pe care le organizeaza pentru familii (cursuri de gatit, olarit, vanatori de trufe, etc)

Ce nu mi-a placut la Viscri

• Ca am stat doar o noapte 🙂
• Ah, si netul care mai mult sta decat merge. Dar eram la sat, departe de civilizatie. E de apreciat ca exista net.

• Spatiu de joaca
• Scaune de copii in restaurant
• Izolare fonica
• Gradina generoasa
• Meniu copii*
• Personal prietenos cu cei mici
• Piscina
• Patut bebe

*chiar daca nu exista meniu special pentru copii, mancarea servita in restaurant e foarte potrivita pentru cei mici.