Zilele trecute am intampinat o problema care m-a pus pe ganduri.
Eram cu domnisoarele, in deplasare. Poposisem intr-un loc cu foarte multe jucarii puse la dispozitie de gazda. Pe langa Ana mai era acolo doar o fetita cam de aceeasi varsta (doi ani si ceva). S-au uitat una la alta, s-au incruntat, s-au certat. Cum punea una mana pe o jucarie, pentru cealalta devenea cea mai frumoasa jucarie din camera, singura pe care o dorea. Eram cu ochii pe Ana sa anticipez daca se trece la “pum pum ataaac”. Atata timp cat se limitau doar la certuri, nu voiam sa intervin. Nici cealalta mama nu s-a bagat. Au ajuns singure la o intelegere doar de ele stiuta. Au dat cearta pe concursuri de alergare, se strigau una pe alta, se ascundeau si faceau bu-baaau.
Fetita a iesit din camera la un moment dat. Ana a inceput sa se joace singura pe langa mine. Cand s-a intors noua ei prietena, era calare pe un calut-centru-de-activitati. Cum a vazut-o pe Ana s-a pus pe plans. A fugit dupa mama ei, tipand ca ea vrea “jucalia”. A adus-o pe mama, de mana, in camera. Mama s-a uitat la Ana calare pe calut si i-a zis fetei: “Si ce vrei de la mine? Daca eu vreau sa ma cert cu mama Anei te trimit pe tine sa te certi cu ea? Ia-ti singura jucaria daca o vrei.”
Fetita s-a oprit din plans. Cu fata inca schimonosita de nemultumire s-a gandit cateva secunde si a trecut la actiune. I-a dat un branci Anei, dezechilibrand-o. N-a fost suficient ca s-o dea jos de pe cal, asa ca a smucit si calul de cateva ori pana cand Ana a cazut in fund, langa el. Fetita l-a insfacat si l-a tras in alt colt al camerei.
Mama ei, care privea scena din usa, i-a zis: “Vezi ca te-ai descurcat?”.
Pret de cateva secunde am ramas blocata. M-a trezit la realitate plansul Anei care venise la mine sa o iau in brate. N-am stiut ce sa-i spun altceva decat “Ai fi vrut sa te joci in continuare cu calul, nu?”. Ea a aprobat. Am intrebat-o daca vrea sa cautam alta jucarie si a dat din cap, inca plangand.
De atunci stau sa ma gandesc cum ar fi trebuit sa reactionez de fapt?
Reactia in oglinda banuiesc ca ar fi fost “Pai ce, mama, tu esti mai fraiera ca ea si o lasi sa-ti ia asa usor jucariile? Recupereaz-o singura.” Sunt curioasa ce-ar fi facut mama respectiva daca Ana ar fi apelat la forta ca sa-si ia calul inapoi. Insa curiozitatea mea o sa astepte mult si bine, caci am tinut cu dintii de principiul:”Ana, cand esti nemultumita de ceva foloseste cuvintele, nu pumnii.”
Alta varianta ar fi fost sa o apar pe Ana si sa-i explic fetei, de fata cu mama ei, ca acum Ana se joaca cu calul si poate sa i-l ceara daca-l vrea. Daca Ana zice ca nu i-l da, va trebui sa aiba rabdare sa se plictiseasca de el. Ca doar asta ii zic si Anei atunci cand sare pe jucariile altor copii. Insa daca Ana se invata ca eu ii sar in aparare tot timpul, ce-o sa faca atunci cand n-o sa fiu de fata si o sa se loveasca de astfel de situatii.
O a treia varianta ar fi fost sa intru in dialog cu mama ei, dar pe bune daca stiu ce as fi putut sa-i spun ca sa nu treaca pe langa ea si sa nu intre intr-o defensiva cu gura mare.
Tot analizand mi-am dat seama ca problema e la mine. Nu stiu sa reactionez la comportamentul agresiv al celor din jur. Daca cineva incepe sa tipe la mine, sa ma jigneasca sau mai stiu eu ce, fac tot posibilul sa ies din situatia respectiva. Nu ripostez, plec pur si simplu. Mi-as dori ca Ana si Ema sa fie mai pregatite sa raspunda intr-un astfel de context si-atunci mi-e clar ca trebuie sa schimb ceva la mine.
Asa ca va intreb pe voi: cum procedati? Sau cum ati fi reactionat in situatia de mai sus?
Eu cred ca puteai sa ii spui Anei ca cealalta fetita este un pic prost crescuta dar ca nu este nici de departe vina ei ci a mamei fetitei. Eu ii spun piticului meu lucrurile astea, caci sunt de parere ca lucrurilor trebuie sa li se spuna pe nume pe lumea asta, fie ele bune sau rele. Am patit-o si eu cu al meu, cand manca linistit pe iarba jucandu-se cu ceva si o fetita a venit si i-a smuls jucariile din mana si palaria din cap sub privirile placide ale bunicii. Si atunci i-am explicat ce s-a intamplat, fara cuvinte urate si spunandu-i, ca la panourile de la scoala, ca: “asa nu”!
Sunt neplacute astfel de situatii. Eu sunt o fire impulsiva si trec la atac ( verbal) imediat, insa ma controlez pt ca nu vrea ca fiica mea sa ma imite. De cate ori se intampla astfel de incidente si fiica mea este necajita, ii spun ca are de a face cu un copil fara educatie, lipsit de maniere etc. Eu am invatat-o sa ceara si intot. cere! De aceea nu intelege cand vin unii si smulg… de asemenea, ca sa nu mai intervin eu ( cand vedeam ca vine cineva agitat spre ea, eu interveneam si ii spuneam copilului sa astepte, sa ceara etc si daca vrea copilul meu, poate primeste) am invatat-o sa spuna Nu! Asteapta! si vreau sa spun ca merge! 🙂 Ea spune atat de categoric incat pur si simplu celalalt nu mai insista! Are 2 ani si 3 luni!! 🙂
Am ales sa comentez aici in loc de facebook. Desi intrebarea se adreseaza mamicilor iar eu sunt tatic :), am un baietel de 6 luni si incerc sa-mi imaginez ce as face eu ca barbat daca ar fi in situatia asta, pentru ca in curand o sa fie.
Acum, la baieti si la fete situatiile sunt diferite si au rezolvari putin mai diferite. Ca barbat pentru un baietel as fi tentat sa ii ofer varianta sa foloseasca violenta daca viata ii este pusa in pericol sau daca nu are o alta iesire din acea situatie (exemplu, colegul de gradinita il bate in fiecare zi timp de o luna, si singura solutie sa opreasca aceasta serie este sa riposteze fizic). Fata ar putea sa plece si sa nu mai bage inseama, insa la baieti poate deveni un precedent, poate fi agresat fizic zilnic de colegul de gradinita.
Acum, din foarte putina mea experienta in care am asistat cand eram mic la scene de acest gen, sau daca am vazut la alte persoane am tras urmatoarele concluzii. In functie de cum vrei sa gandeasca bebelusul, sunt variante diferite de a rezolva problema. Cu siguranta exista varianta in care riposteaza cu putina violenta. Ca si consecinte ar fi ca se poate rezolva doar temporar problema dar se pierde o relatie. Pe scurt, Ana nu se va mai juca cu fetita cealalta, iar daca Ana este intr-un grup si alte fetite din acelasi grup au avut aceeasi problema cu acea fetita, atunci acea fetita va fi exclusa din grup. Din experienta mea si din ce am vazut, varianta cu folosirea fortei ajuta sa obtii pe termen scurt beneficiu dar nu te dezvolta. Pe scurt, toti copii pe care i-am stiut mai agresivi, au ramas marea majoritate la scara blocului spargand seminte, sau oricum nu s-au dezvoltat nici profesional nici personal. O alta consecinta in folosirea fortei este ca pot urma accidente. Aici ar ajuta putin dezvoltarea empatiei copilului rugandu-l sa se puna el in locul celuilalt si sa spuna cum s-ar simti daca ar lovit, sau sa-si aminteasca atunci cand a cazut el de pe scaunel daca l-a durut pentru ca asa o doare si pe fetita celalta.
O alta varianta de rezolvare a problemei este rabdarea si cautarea altei solutii. Pe scurt nu imi da calul, ok ma joc cu leaganul. Sau “ok mi-ai luat calutul, ma duc si ma joc cu leaganul, dar as vrea sa te anunt ca leaganul nu-l mai iei si aici va trebui sa ma impun eu”.
Pe scurt, cum procedez eu, si cum as recomanda baiatului meu: sa gandeasca pe termen lung, ca regula principala sa-si pastreze partenerii de joaca daca si acestia sunt flexibili, cautand variante convenabile pentru amandoi (“uite hai sa facem cu randul, 5 minute stai tu pe cal, 5 minute eu”). In conditiile in care persoana nu e flexibila, se rupe relatia, “daca nu vrei sa facem cu randul, nu ma mai joc cu tine, ia calul si joaca-te singura, si din momentul asta nici nu mai vorbesc cu mine”. Folosirea fortei este de asemenea o solutie (de fapt o ultima solutie), doar atunci cand e viata pusa in pericol, insa nu e o solutie pentru a obtine un beneficiu.
Insa asa cum am zis, a te descurca singur nu inseamna sa-i dai o branca si sa-i iei calul, e doar o solutie temporara cu posibil rezultat pe termen scurt. Insa persoanele care folosesc genul acesta de solutii nu vor evolua si peste 90% din persoanele pe care le-am cunoscut folosind solutii mai agresive nu au evoluat. Si ar fi bine si parintii sa stie lucrul asta, pentru ca e posibil ca un comportament agresiv sa se manifeste si asupra parintilor, sau e posibil ca parinte sa ai mai multe probleme cu copilul cand acesta va creste.
Iar in legatura cu discutia cu cealalta mamica, e perfect cum ai procedat. Nu trebuie sa explici, sa educi cealalta mamica. E datoria ei sa realizeze, sa se informeze, sa se educe singura. Va mai ajunge in situatii de genul asta cu rezolvari similare sau nu, si va putea trage niste concluzii si actiona in consecinta.
Evident si eu trecută prin aceeaÈ™i situaÈ›ie, vreau copiii mei sa se apere fara violenta, dar sa isi menÈ›ină poziÈ›ia, sa înveÈ›e ca in viata mami nu o sa fie mereu langa sa o apere, dar sa nu fie agresiva. I-am zis asa: ” cand cineva te loveÈ™te zici: <>”. I-am mai spus de altfel ca daca copilul continua sa loveasca, sa plece si sa lase jucăria!
Evident asta mi-as dori sa facă, i-am explicat ca nu-i frumos sa lovească. Pana la urma astea-s niste mici frustrări ale mele, tot ce pot face e sa o cresc armonios, sa o ajut sa isi descopere personalitatea si sa aibă încredere in ea si in faptul ca învățămintele de acasa sunt bune.
Eu cred totusi ca ar fi trebuit sa ii spui si celeilalte mamici ceva, cum ar fi ” nu va suparati, dar in ce context vi se pare ok si normal sa va incurajati copilul sa ia jucariile altora prin forta? Daca eu acum I-as spune fetei mele sa faca la fel Ce credeti ca ar iesi?”
Nu de alta, insa daca alegem sa ignoram si sa nu semnalam lucrurile astea, poate cele doua fete se vor mai intalni sau fetita respectiva va agresa si alti copii. Cu cat vor fi mai multe persoane care sa ii atraga politicos atentia ca greseste, cu atat poate va pricepe si mamica.
De cele mai multe ori, daca vad un comportament care mi se pare neadecvat si ma revolta rau, nu ma abtin sa nu spun si am avut surprinza sa constat ca functioneaza cateodata. Sunt oameni care percuteaza la rationment logic sau cel putin poate au o tema de gandire.
Adriana, eu cred ca ai reactionat diplomat, ceea ce face mai mult decat un schimb de vorbe care ar fi putut degenera intr-o experienta neplacuta la care sa fie martora fiica ta.
Este trist insa ca acea fetita, incurajata de mama ei, va ajunge sa repete comportamentul cu alti copii…
Cu copil de 3 ani si 8 luni dejaaaa (wow, nu-mi vine sa cred..)am trecut prin toate situatiile. Baiat fiind, el a avut faza in care inghionea copiii, dar am avut o rabdare de fier cu el si i-am explicat nonstop de ce sa nu o mai faca..asa ca am depasit-o cu succes. Acum, din pacate, sunt in faza in care este inghiontit el si NU mai reactioneaza, pt ca eu (nu?) l-am invatat ca nu e frumos sa dea si el, nici macar inapoi. Si stii..sincer ma bate gandul sa incep sa-i spun ca ba da, daca isi ia de la acelasi copil doi pumni, e cazul sa dea inapoi si el. Pt ca vad ca sunt parinti de copii agresivi care nu misca un deget cand odrasla agreseaza. Ba chiar, exact ca in cazul descris de tine, ii incurajeaza si sunt incantati ca “se descurca”..nu conteaza cum…
Asadar in acest moment, dupa atata timp si atatea intamplari la locurile de joaca, in situatii din acestea MA ADRESEZ ADULTULUI INSOTITOR. Nu copilului, pt ca el e copil si nu are nicio vina ca a ajuns asa, ci celui care este cu el. Politicos (desi uneori mi-e al naibii de greu!) ii spun “credeti ca este bine ce a facut copilul dumneavoastra” si “daca lui ii facea alt copil ceea ce tocmai a facut el, credeti ca v-ar fi placut?”. Uneori are efect si se rezolva amiabil. Alteori efectul este “pai e mare, sa se descurce si al dvs” sau “da’ ce-a facut, doamna?” (desi fi-su tocmai i-a tras una sau l-a scuipat pe fi-miu…) si atunci ii spun lui Andrei “haide sa mergem, avem de-a face cu un copil si cu un parinte prost crescuti!” fara jena ca sunt auzita. Iar alteori, din pacate, efectul arata de ce copilul a ajuns agresiv : parintele isi ia copilul la bataie ca a gresit. NU O DATA am patit asta. Atunci spun (caci NU, NU ma pot abtine!) “ah, ok, acum inteleg de ce aveti un copil agresiv! Pt ca el este agresat, asta il invatati!”—ma intorc pe calcaie si plec cu al meu. Iar piticului meu ii explic mereu, indiferent de care din situatiile de mai sus e vorba, ce se intampla.
La cea cu bataia e cel mai greu, pt ca Andrei este mereu mirat si usor speriat cand asista la asa ceva. Dar..e lumea in care traim si…din pacate…va asista la violente de tot felul. Oricat de mult as vrea eu sa nu asiste. Asa ca..ii explic..ii explic..ii explic..si sper, cred, ca nu degeaba.
🙂