Cat de greu e sa calatoresti cu bebe

Alba Iulia, decembrie 2012 (Ana la 6 saptamani)

Gonim cu viteza maximă regulamentară către Alba Iulia. E 1 decembrie şi vrem să prindem concertele şi focurile de artificii din cetate. E şi bebe Ana cu noi, pentru prima dată într-o miniCalatorie mai lungă de 100 de kilometri. Stăm bine cu timpul, e posibil să ajungem chiar cu vreo 10-15 minute mai devreme, însă suntem puţin stresaţi de parcare. N-am mai fost în Alba Iulia şi chiar dacă am fi ştiut oraşul cât de cât, sigur sunt străzi închise.

Norocul e de partea noastră. După două ture pe străzile cele mai apropiate de intrare în cetate, găsim un loc de parcare. Victorieeee! O să ajungem la scenă înainte de începerea spectacolului! O iau pe Ana din scaunul de maşină şi până să termine Bogdan de pregătit căruţul…parţ, parţ, parţ, bum, bum, bum! Se întâmplă inevitabilul. Oh joy, oh joy! Mai avem cinci minute, timp suficient să o schimbăm pe bancheta din spate. Aştept cu bebe în braţe, pe scaunul şoferului, să termine Bogdan de întins aleza şi pregătit cele necesare schimbatului. Parţ, buuuum! Văleu, de ce-mi simt blugii uzi? Oh, nuuuu! Inevitabilul a evadaaaaat şi s-a întins pe pantalonii mei. Singurii mei pantaloni, căci schimburi ne-am gândit să luăm doar pentru bebe.

15 minute mai târziu, după ce am şters cât am putut de bine urmele micului nostru accident, ne îndreptăm către cetate. Ana curată, dar nu foarte încântată de plimbare, Bogdan preocupat să liniştească mică sirenă din căruţ, iar eu învăluită într-un parfum…inevitabil. Noroc că stăm în aer liber şi nu ne trage nimeni de urechi că am întârziat la spectacol!

Modica, Sicilia, februarie 2013 (Ana la 3 luni)

Suntem în prima vacanţă cu bebe peste mari şi ţări, iar ştergătoarele maşinii închiriate nu mai fac faţă. Plouă torenţial pe serpentinele dintre Modica şi Ragusa. Cu jumătate de ora în urmă ne-am hotărât să o luăm pe un drum mai puţin bătut de turişti, cu hăul în dreapta şi panorame surprinzătoare. Nu ne grăbește nimeni şi nici semne evidente de vreme rea nu sunt. Zece kilometri mai încolo se dezlănţuie prăpădul.

Bogdan se concentrează la drum. Încearcă să depisteze, prin perdeaua de ploaie, indicatoarele şi aşa destul de rare. Ne îndreptăm spre Modica sau spre mijlocul pustietăţii? Greu de zis când semnal la telefon ai puţin spre deloc, iar telefonul e principalul instrument de orientare în spaţiu.

Ca un făcut, bebe Ana se trezeşte, scârţaie de vreo trei ori, vede că n-o băgăm în seamă şi porneşte şi ea al doilea prăpăd. Ua-ua-ua, nu e bine, nu e bine!

– Bebe, suntem aici amândoi, chiar dacă nu ne vezi.
– Uaaaaaaaa!
– Încercăm să ajungem acasă cât mai repede şi într-o bucată!
– Ua-ua-ua!
– Ştiu că ai o problema şi o rezolvăm cum scăpăm de serpentine.
– Uaaaaa, uaaaaaa, uaaaaaa!
– Uaaaaa indeed 🙁

Am ajuns cu bine acasă, până la urmă, dar durerea de cap ne-a mai însoţit o vreme, iar sunetul nemulţumirii bebeluşului ne răsună şi acum în urechi când ne gândim la acel roadtrip de pomină.

Vila Vicosa, Portugalia, mai 2013  (Ana la 7 luni)

– Nu mai vreau! Nu mai pot! Du-te tu şi mănâncă în oraş cu Ana! Mie nu-mi mai trebuie!

Cam aşa m-a surprins seara celei de-a şaptea zile în Portugalia. În mijlocul patului, ţipând la Bogdan cu lacrimi în ochi. Nu c-ar fi avut el vreo vină că pe Ana o găsea foiala şi mârâitul fix când ne aşezam la masă. Şi nu că Ana ar fi putut să se controleze sau să-şi dea seama că e neplăcut pentru noi.

Nu era vina nimănui, însă oboseala îşi spunea cuvântul. De o săptămână întreagă nu mai avusesem parte de o masă relaxantă, care să-mi priască. O distram şi plimbam pe Ana cu schimbul şi ajungeam amândoi să mâncăm cam totul călâi. Iar când nici gastronomia locală nu e cea mai reuşită, mâncarea călâie e moartea poftei. Mai ales pentru doi pofticioşi ca noi.

Voiam acasă, voiam să zac şi să mă relaxez, voiam câteva momente de tihnă şi o masă caldă. Probabil că o să ţi se pară ciudat să zic asta, doar eram în vacanţă. Însă atunci am realizat că uneori mult e prea mult, chiar şi când vine vorba de miniCalatorii în trei.

Concluzia?

Sunt o susţinătoare înfocată a călătoriilor cu copiii şi cred în continuare că e unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le putem face celor mici. Să călătorim cu ei. În 99% din cazuri aleg să povestesc despre momentele frumoase, cele care mă fac să planific noi şi noi miniCalatorii. Însă să nu crezi că nouă nu ne e greu, că nu se lasă cu lacrimi şi frustrări, cu momente în care ai vrea să te teleportezi acasă şi să nu mai pleci. Ne e, dar păstrez în minte o vorba de-a dirigului meu: “Repetiţia e mama spontaneităţii”. Aşa-i şi cu călătoriile. Repetiţia e mama călătoriilor reuşite.