9 lucruri pe care le-am invatat de la bebe Ana in calatorii

Am citit la un moment dat că fiecare copilaş îşi alege părinţii. Mi-a plăcut ideea, în felul ăsta bebeluşul şi părinţii pornesc pe picior de egalitate. Părinţii au ales să aibă un copil, iar copilaşul i-a ales pe ei. La drept vorbind, chiar şi fără ideea asta, nu găsesc niciun motiv pentru care cei mici n-ar fi pe picior de egalitate cu părinţii. E adevărat că învaţă de la adulţi. Sau mai bine spus învaţă studiind comportamentul adulţilor. Dar în egală măsură adulţii au atât de multe de învăţat de la ei.

Sunt multe lucruri pe care şi noi le ştiam, însă o dată cu vârstă le-am uitat. Le-am pierdut pe drum sau le-am acoperit cu frici de oameni mari şi păţiţi.

Pentru mine Ana e o sursă constantă de inspiraţie. Redescopăr prin intermediul ei idei şi atitudini. Cresc alături de ea şi ne bucurăm împreună de o viaţă colorată, plină de încredere şi voie bună. Iar călătoriile au fost, până acum, momentele cele mai prielnice pentru învăţături primite de la bebe.

Poţi să te înţelegi cu cineva fără să-i cunoşti limba

Ana nu ştie nicio limbă şi cu toate astea n-a avut nicio problema în a se înţelege cu cei din jur. Fie că vorbim de olandeza hippie din Monsanto, de tânăra japoneză din Evora sau de doamna drăguţă de la Cabana Trei Brazi care i-a făcut un tur complet al bucătăriei hotelului.

Îţi spune ce are de zis cu bebelismele ei şi dacă nu înţelegi ce vrea trece la gesturi din ce în ce mai precipitate. În cazul în care nici aşa nu pari să fii pe drumul cel bun, atunci îţi aruncă o privire pătrunzătoare, face câteva cute pe frunte, îşi ţuguie guriţa şi atunci e clar. Înţelegi perfect ce-ţi zice: “maaaai, tu nu înţelegi nimic!”.

Adevărul e că n-am văzut-o niciodată ajungând în stadiul asta cu străinii. Ei par să înţeleagă perfect cât de încântată e să vadă fete noi care-i zâmbesc frumos şi-i zic ce drăguţă e. 🙂

Sper să-mi aduc aminte de revelaţia asta data viitoare când o familie simpatică de italieni ne invită la masă. Şi după patru ani regret că n-am mers la cină la gazdele noastre din Toscana de frica tăcerii penibile. Ei nu vorbeau engleză, noi nu vorbeam italiană şi eram convinsă că n-o să ne înţelegem nicicum.

Zâmbetul deschide multe uşi şi conversaţii

Ai putea să spui că de fapt un bebe la purtător îţi deschide multe uşi şi conversaţii. Şi n-aş putea să te contrazic. Viaţă noastră socială s-a îmbunătăţit enorm de când cu bebe Ana. Însă dincolo de faptul că oamenii intră mai des în vorbă cu tine când eşti însoţit de un bebeluş, am observat că discuţiile se leagă mai des şi mai uşor atunci când Ana e veselă şi le zâmbeşte celor pe lângă care trecem.

Şi apropos de deschis uşi, eram în Nisa în faţă unei case cu o faţadă superbă şi trandafiri roz, mari şi cărnoşi în curte. Mă despărţea un gard cu zăbrele de ea, dar am zis că zoomul o să rezolve inconvenientul. Absorbită de încadratul pozei nici n-am simţit cum paznicul clădirii s-a apropiat de mine. În mod normal mi-aş fi îndreptat privirea în pământ şi aş fi mers mai departe. Dar într-o fracţiune de secundă mi-am adus aminte de Ana – cum întâmpină ea necunoscuţii cu deschidere şi zâmbetul pe buze. În loc să o iau la goană, i-am zâmbit timid. Câteva secunde mai târziu eram în curtea casei făcând poze de aproape. Paznicul a fost foarte drăguţ şi s-a oferit să-mi deschidă poarta. Ce să mai zic? Mulţumesc bebe 🙂

E ok să arăţi că ţi-e teamă

De fiecare dată când ajungem într-o nouă cameră de hotel şi o punem pe Ana pe covor se uită cu reţinere în jur. Studiază şi nu se avântă din prima să descopere locul. Nu ştiu dacă teamă e cuvântul potrivit, însă poţi citi clar pe faţă ei că are nevoie de timp să se acomodeze şi să înceapă exploratul. Iar susţinerea noastră şi câteva încurajări sunt binevenite.

Mi se pare cea mai sănătoasă abordare şi nu mă mir că o găsim tocmai la bebeluşi/copii. De multe ori văd teama adulţilor mascată fie în indiferenţă, fie în bravură. În felul asta nu putem primi niciun ajutor de la cei din jur, ba ne mai şi trezim că facem lucruri nesăbuite din dorinţa de a arăta că nu ne e teamă. Nu ştiu de voi, dar eu sigur mi-am mascat teama prin indiferenţă. Teama de oameni noi care mă pot respinge, teama de competiţie pentru că aş putea pierde în văzul lumii, şamd.

Ridică-ţi privirea din când în când, ai putea fi surprins

Cât am purtat-o pe Ana nu mi-am dat seama, dar cum nu s-a mai simţit bine în Manduca şi am trecut la cărucior şi patru labe am căpătat o nouă perspectivă asupra lumii – cea în care priveşti de foarte jos în sus.

De multe ori mi s-a întâmplat să fac poze, Ana să-mi zică ceva, să mă aplec la nivelul ei ca să continui discuţia şi de pe vine să descopăr detalii noi şi unghiuri inedite.

Paşii mici duc la încredere mare

Nu pot să uit prima dată când am lăsat-o pe Ana să exploreze un loc nou de-a buşilea. Am aşezat-o pe o bordură mai înalta şi am stat lângă ea. S-a uitat în stânga, în dreapta, a început să pipăie pietrele de sub ea, după care s-a încumetat să facă primul pas. S-a ondulat toată când mâna i-a alunecat puţin. Cum şi-a recăpătat stabilitatea s-a uitat la mine şi-a zâmbit. După care a mai făcut un pas. Şi încă unul. La al patrulea n-a mai alunecat. După nici cinci minute străbătea bordura de la un capăt la altul cu un zâmbet mândru pe faţă.

Bine-ar fi ca şi noi, oamenii mari, să abordăm fiecare provocare aşa. Cu paşi mici care să devină din ce în ce mai siguri. Să nu ne speriem dacă nu ne iese din prima şi cu fiecare pas înainte să căpătăm din ce în ce mai multă încredere că vom reuşi să ducem la bun sfârşit ce ne-am propus să facem.

Lumea e mai frumoasă după un somn bun

De cele mai multe ori la Ana leacul pentru supărare e un pui de somn. Trilurile nemulţumite şi încruntarea se transformă în voie bună şi curiozitate. Şi ghici ce? De unde eu aveam o aversiune faţă de somnul în timpul zilei, am descoperit că e chiar util să moţăi lângă ea când sunt obosită. În special când mergem cu maşina şi nu riscăm să uităm să coboram din mijloacele de transport sau să rămânem fără lucrurile de valoare.

Cere şi ţi se va da

Dacă vrea să pape, te atenţionează ploascaind şi înghiţind în sec. Urmează suptul degetelor dacă nu o bagi în seamă. După care uăăăăă-uaaaa-uaaaa cu gura mare, mare, mare. Dacă e obosită şi nu poate adormi începe să se foiască şi să se frece la ochi. O ţine aşa o vreme până când o iei în braţe şi o legeni. Dacă nu faci asta în timp util, auzi un uaaaa-uăăăăă ca un mârâit.

E simplu să o ţii mulţumită atunci când îţi spune clar ce vrea. Un comportament care nouă, adulţilor, ne cam lipseşte, ajungând să ne certăm din tot felul de prostioare pentru că am pierdut cumva, cândva, abilitatea de identifica şi a spune clar ce vrem de la cei din jur.

N-ai nevoie de mulţi bani ca să te simţi bine

Trecând în revista cele mai faine momente din miniCalatoriile noastre în trei, îmi dau seama că n-au avut nicio legătură cu experienţe costisitoare. Cadrul lor de desfăşurare n-a fost nici în hoteluri scumpe, nici în restaurante pretenţioase.

Mersul pe o alee pietruită, o pauză de joacă pe bancă într-un parc oarecare, pozele cu noi trei în pat, în orice pat, o gustărică în aer liber, toate ne-au adus mult mai multe satisfacţii decât dormitul într-un palat sau prânzul luat la un restaurant cu stele Michelin.

Călătoriile reuşite nu sunt o cursă după obiective bifate.

Asta e una dintre cele mai importante lecţii pe care a ţinut să ni le dea Ana încă de pe vremea când era în burtică. Ţin minte şi acum călătoria în Danemarca. A fost la vreo lună după ce mi-a dat doctorul voie să mă ridic din pat, unde stătusem vreo două săptămâni pentru siguranţa lui bebe. Burtica nu era foarte mare, dar eu abia dacă reuşeam să fac plimbări de o oră, maxim două prin Copenhaga.

La început m-am enervat. Cum să nu rezist nici jumătate de zi afară, descoperind oraşul? Eu care de obicei îmi toceam încălţările de la umblatul în city break-uri! Cum să gâfâi după o oră de mers lejer? Dar încet, încet m-am obişnuit şi am descoperit că mai încet nu înseamnă mai puţin. Înseamnă o plimbare mult mai bogată în detalii, o plimbare în care observi ce se petrece în jurul tău şi nu mai alergi după obiective bifate.

O să revin cu un articol separat pe tema asta, căci am adunat de-a lungul timpului mai multe reflecţii despre slow travel şi a felului în care, vrei nu vrei, un bebe te direcţionează înspre el.

Voi ce revelaţii aţi avut privindu-l pe bebe cum se comportă în călătorii?