Cum arata cel mai spectaculos road trip din Tenerife

In hotelul nostru cu cladiri colorate din Adeje o intreb pe Ana daca-i pregatita sa vada un vulcan. Cu o luna inainte a avut la gradinita cateva lectii despre placi tectonice, lava si conuri. I-am promis atunci ca la sfarsitul anului o sa vada cu ochii ei ce lasa-n urma o eruptie, cum arata lava intarita si ce efecte are asupra naturii si vietii oamenilor.

Imi zice ca vrea sa vada lava rosie de care i-am povestit. Acu, nu mai tarziu. E incantata ca suntem din nou exploratori. Ema chiue si ea in semn de solidaritate. Ar fi minunat sa fim exploratori fara scaune de masina, dar daca nu se poate merge si asa.

Ne deplasam bara la bara prin statiune. Fetele se foiesc nerabdatoare. Ma gandesc cu groaza ca Parcul National Teide, inclus in Patrimoniul UNESCO, este cel mai vizitat parc national din intreaga Europa, cu peste trei milioane de oameni care-i calca pragul anual. Daca-n Adeje e asa imbulzeala, cum o sa fie acolo oare?

Trecem de sensul giratoriu buclucas, facem cateva stanga-dreapta, stanga-dreapta si brusc in fata ochilor ne apare un drum gol golut. Peisajul e inca destul de arid, insa nu pot sa nu remarc cum oamenii au taiat efectiv bucati din stanca pentru a face drum pe-acolo.

Vedem indicatorul cu Vilaflor, asezarea aflata la cea mai mare altitudine de pe insula. Ne napadesc amintirile. Acum sapte ani, in luna de miere, am oprit aici si-am mancat la barul “Museo Chico”. Ne-am plimbat pe strazile in panta si n-am reusit sa ne hotaram care-i cea mai cu farmec casa pastelata. Acum n-avem timp sa oprim. Bogdan hotaraste, totusi, sa o ia prin centru. Macar revedem cateva dintre fatadele elegante.



Dupa Vilaflor incepe cu adevarat spectacolul naturii. In mai putin de 30 de minute vedem paduri de conifere, intinderi cu boscheti, cactusi si vegetatie scunda ici si colo, iar la orizont creste inzapezite. Nu stiu incotro sa indrept mai intai aparatul foto. Fetele sunt mult mai interesate de sosetele Emei care zboara cu bolta prin spatele masinii.

Se bucura totusi de scurta oprire la Muzeul Juan Evora, ferecat cu lacat pe 31 decembrie. “N-am mai vazut niciodata asa ceva”, imi zice Ana cand da cu ochii de bolovanii crem si colturosi de langa panoul explicativ. Se aseaza-n fund unde gaseste praful cel mai gros si-ncepe sa se joace cu pietricele. Ema face echilibristica pe braul lat construit si el din pietre. Pare mai abordabil decat ce face Ana. Amandoua sunt nemultumite cand afla ca trebuie sa mergem mai departe.


Sa fie aerul de munte, sa fie ora, nu stiu, dar amandoua adorm bustean. Taman cand am ajuns la partea cea mai interesanta, cu rauri de lava intarita si nici urma de vegetatie. Il rog pe Bogdan ca la intersectie sa o ia spre telecabina ce urca la 3700 de metri, pana pe cel mai inalt varf din Spania. Sa mai tragem putin de timp, poate, poate prinde Ana peisajul cu lava.

Ne minunam iar si iar de pietrele modelate in cele mai neasteptate forme de vant si eroziune, ne uitam la lume cum se echipeaza si pleaca in diverse drumetii, facem cateva poze si pana la urma o pornim inspre campurile de lava.



Ana parca simte ca se aproprie momentul mult asteptat. Deschide ochii chiar atunci cand suntem inconjurati de negrul cel mai negru, cu nuante de maroniu si rosu ici si colo. “Uite lava rosie, o vezi?”, ii zic aratandu-i cu degetul in departare. “Aaa” si-nchide ochii la loc.


Macar acum nu ma mai simt vinovata ca oprim de-atatea ori pe margine sa facem poze. Macar de-ar fi atatea refugii cate impulsuri am sa apas pe declansator.



Chiar inainte sa iesim din perimetrul oficial al parcului un soare nazdravan ascuns dupa niste nori densi scalda invecinata La Gomera intr-o lumina rosiatica laptoasa. N-avem refugiu, dar suntem tot singuri pe drum. Il rog pe Bogdan sa incetineasca. Nu tin minte sa mai fi vazut pana acum pe acelasi cer albastru si rosu simultan. Click, click. Ooooo! Ana deschide ochii. “A, faci poze. Mai dorm un pic.”