În călătorii, când ies din zona de confort, o mare parte din energia şi atenţia mea se consumă pe adaptarea la noul mediu în care am ajuns. Îmi rămân mai puţine resurse pentru comunicarea eficientă cu bebe Ana şi mă simt mai des copleşită de frustrări şi oboseală. Din păcate, şi ea se confruntă cu aceleaşi provocări şi resimte şi mai puternic ca noi, oamenii mari, schimbările din rutina zilnică. În condiţiile astea e cu atât mai important să fiu atentă la ce îi spun şi cum îi spun.Nu-mi iese întotdeauna, dar încerc să folosesc din ce în ce mai rar expresiile de mai jos.
Şşşşş/gata
Nu cred că a fost călătorie în care să nu mă surprind zicandu-i Anei: “Gata, gata, acum e mai bine!” după ce o luam în braţe ca urmare a unei izbucniri în lacrimi, în public. Şi urăsc că fac asta! Ştiu foarte bine că nu plânge de rea sau de răsfăţată. Are clar o problemă şi, deocamdată, e singurul mod prin care poate să-mi comunice asta. Zicandu-i şşşş/gata – îi neg dreptul de a se exterioriza şi chiar de a comunica. Însă atunci când începe să plângă şi să ţipe în restaurante sau în hotel sau în avion, parcă nu mai pot să gândesc. Mă blochez şi nu ştiu cum să o liniştesc mai repede.
Dacă am fi acasă şi ar apuca-o plânsul, prima reacţie a mea ar fi să o ţin în braţe şi să-i zic că sunt lângă ea şi că e ok să plângă. Sunt acolo ca să o ascult, atâta timp cât are nevoie. Bine, asta după ce mă asigur că nu are o problema gen îi e foame, o deranjează scutecul sau altele asemenea.
Încă n-am găsit o metodă de a împăca nevoie ei de plâns cu dorinţa de a respecta liniştea oamenilor din jur, aflaţi în vacanţă sau într-o pauză de relaxare. Poate mă ajutaţi voi cu idei.
Bravo!
Bravo ar deveni ceva banal dacă l-aş folosi în mod repetat, pentru orice lucru nou pe care-l face Ana. Şi lăsând asta la o parte, vreau să cresc un copil pentru care satisfacţia proprie ca urmare a unei reuşite e mai importantă decât orice apreciere venită din exterior.
Nu zic că n-o laud deloc. Adevărul e că îmi vine să-i zic bravo de 100 de ori pe zi, pentru fiecare lucruşor pe care-l face – când stă în picioare sprijinindu-se de ceva cu o singură mânuţă, când amestecă nişte silabe de zici că a spus un cuvânt în toată regulă, când reuşeşte să bea apă din păhărelul ei, când zâmbeşte însoţitoarelor de zbor şi pasagerilor sau când are curajul să exploreze un loc nou.
Însă încerc să mă abţin să-i zic bravo când o văd că reuşeşte să facă pentru prima dată ceva după ce s-a chinuit o perioada îndelungată. În schimb, îi descriu în cuvinte, cu zâmbetul pe buze, ce a realizat şi-mi canalizez toată bucuria de mamă mândră de copilul ei în explicaţia asta. “Ai reuşit să stai pe picioruşele tale două secunde!”, “I-ai făcut cu mânuţa doamnei de la masă alăturată şi ea ţi-a zâmbit ca răspuns”, “I-ai zis baba – asta să ştii că înseamnă femeie în vârstă :)”.
Nu e “bravo”, dar sunt sigură că simte din ton că mă bucur alături de ea, de fiecare reuşită.
De ce faci asta?!?
E o întrebare retorică foarte agresivă care iese la iveală uşor, mai ales pe fond de oboseală. Şi nu e ca şi cum copilul ar putea răspunde. Cel puţin nu până pe la vreo 2-3 ani. Dar chiar şi atunci cred că ar trebui abordate altfel stările de frustrare maximă în care simţi nevoia să-ţi arăţi nemulţumirea prin întrebări retorice.
La mine momentele astea apar destul de des, pe final de zi, în călătorii. Şi am tendinţa ca nici măcar să nu o întreb pe Ana de ce face asta, ci să-i vorbesc lui Bogdan: “De ce e aşa agitată?!?”, “De ce muşcă?!?”, “De ce nu vrea să stea în cărucior?!?”. Mai rău decât să agresezi copilul cu exclamaţii dintr-astea e să le spui altcuiva, că şi cum copilul n-ar fi de faţă sau n-ar exista.
Mă tratez şi câteodată îmi iese să mă abţin, să trag aer în piept, eventual să mă plimb puţin cât o ţine Bogdan pe Ana, după care să mă pun în pielea ei şi să fiu empatică: “Te foieşti pentru că ai avut o zi încărcată, eşti obosită şi-acum nu reuşeşti s-adormi, nu?”, “Probabil că iarăşi te chinuie un dinţişor care se pregăteste să iasă.”, “Ai văzut multe locuri şi persoane noi azi, iar acum vrei să te simţi în siguranţă la mami în braţe, nu?”.
~.~
Sunt sigură că pe lângă cele trei de mai sus, cu care mă lupt zi de zi, călătorie de călătorie, există şi altele pe care le folosesc şi nici măcar nu ştiu ce efecte au asupra Anei. Însă chiar dinainte de a se naşte bebe, mi-am promis că n-o să încerc să fiu mama perfectă. Mi-am asumat faptul că o să greşesc mult şi des. Important e să învăţ din greşeli şi să mă bucur alături de cea mică de fiecare moment petrecut împreună.
Daca o sa comunici asa deschis cu ea si cand o sa fie mare si o sa te intelega, o sa ai o superrelatie cu copilul si un supercopil. Care va creste un om frumos. 🙂
Idee legata de punctul 1. Nu e a mea, e de pe internet. Un nene s-a asezat pe locul lui in avion si a gasit pe scaun fotografia unui bebe, un biletel si niste dopuri de urechi. Mesajul de pe bilet era in genul: “Buna, sunt Duncan, am 5 luni si sunt un pic suparat din cauza ca imi iese un dintisor. S-ar putea sa plang si de aceea as vrea ca tu sa iei dopurile astea de urechi.” Nu mai stiu daca erau si scuze in biletel. 😛
Asta e planul 🙂
Da, stiu poza aia simpatica din avion cu bebe si pungutele cu dopuri si bomboane. Doar ca nu prea ajuta decat daca dai la tot avionul 🙂 La ultimul zbor un baietel de vreun anisor a urlat in continuu la aterizare si tot avionul a auzit “loud and clear” supararea lui.
Doar la aterizare? 😀 Au scapat ieftin!
Pai dai biletele la tot avionul. Si carti de vizita cu minicalatorii. 😛
nici “biletul, te rog!” nu prea funcționează cu cei mici. am văzut eu! :))
Adriana draga, e bine sa te gandesti la ceea ce simt altii si cat de tare sunt deranjati, insa nu te stresa f tare. Pana la urma sunt copii iar cei care sunt deranjati de faptul ca un copil pange, cred ca au ei o problema. Sunt momente, in avion, la restaurant, in parc sau chiar in casa (cine sta la bloc) cand chiar nu ai ce face..pt ca nu te poti izola pt ca ai copil. Si eu sunt ft atenta sa nu deranjeze copilul meu cand suntem in afara spatiului privat,insa, in acelasi timp, traind in Franta,unde sunt fff multi copii, am invatat ca…copiii fac galagie, zgomot, se misca, plang, au nevoi diverse pe care si le manifesta. Experienta m a invatat ca , dc vrei sa ai liniste, trebuie sa fii echipat. Copilul trebuie ocupat. Uneori, cand merg intr un loc unde stiu ca i voi incerca rabdarea, ii ascund intentionat 2-3 zile , cate o jucarie, doua, preferate. I le scot la momentul maxim necesar…si mai castig ceva timp linistit. In rest…avem creion pt desenat, hartie, jucarii micute, poze preferate pe telefon, la care ne uitam si rotim pana ametim..suntem creativi cum putem si in functie de placerile copilului. Iar dc, cu toate astea el mai are cate o criza de plans…asta este, toti am fost candva copii 🙂
Comentarii tâmpite postate de corporatiști care au reinventat roata. Stupizenie de demontat în doi pași. Actuali părinți de viitori nesuferiți. Dati-i înainte fraților cu cât de exact știți nevoile odorului și rezultatele apar pe la 4-5 ani, când odraslele încep sa nu mai fie așa de drăgălașe precum le vedeți voi, ci niște răzgâiati, evident nevinovați. Mereu vina o vor purta profesorii, doctorii, guvernul, parlamentul, …care, evident nu le-au ghicit, nu-i așa, nevoile!
Asa cum zici si tu, fiecare aduna ce seamana. Au trecut mai bine de doi ani de cand am scris articolul, Ana implineste in curand 3 ani si e oricum dar nu nesuferita, razgaiata sau greu de trait alaturi de ea. Fiecare face cum considera.
Tare m-as bucura ca atunci cand cineva alege sa jigneasca, sa dea cu bata, sa arate cu degetul, sa o faca asumat, nu anonim. E ok sa nu fii de acord cu ce zic si sa-ti expui parerea CIVILIZAT si cu BUN SIMT. Just a thought…