Am aterizat pe aeroportul din Pisa cu foarte multe intrebari. Oare mancarea lui Fosco e la fel de buna? Oare o sa ne impresioneze la fel de mult drumurile toscane? Oare o sa ne simtim la fel de bine? Paream un parinte care e la cateva clipe distanta de intalnirea cu al doilea copil. Si daca e ceva ce-am retinut legat de familiile cu doi copii, e ca nu prea-i sanatos sa faci comparatii. Asa si la calatorii. Ce sens are sa traiesti noua experienta in umbra celei vechi?!
Usor de zis, dar greu de scapat de bagajul cu amintiri. Mai ales atunci cand nivelul asteptarilor e setat undeva foarte, foarte sus. Voiam, totusi, cu orice pret sa las trecutul in urma si singurul leac la care m-am putut gandi a fost o reintalnire scurta cu Vetulonia – locsorul meu de suflet din Toscana.
Din fericire nici n-a trebuit sa ocolim prea mult. 16 kilometri de serpentine si copaci imbratisati, o privire scurta catre casuta din Scala Santa care ne-a gazduit pentru cateva nopti in 2010, indicatorul catre mormintele etrusce si gata, am ajuns in orasel.
Prima oprire? La Vecchia Cantina, o gradina cu maslini, bancute de lemn si mancare simpla, ieftina si buna. Acelasi meniu, aceleasi preturi, aceleasi feluri de mancare. Parca nici n-au trecut trei ani peste micutul restaurant al lui Fosco. Dupa ce-am comandat ne-am dat seama ca am luat fix ce-am mancat prima data aici. Se pare ca si gusturile noastre au ramas neschimbate 🙂
Ne-am potolit foamea (si pofta, ca s-o zic pe aia dreapta) cu niste tagliatele etrusce si ravioli cu ragu. Am zambit cand Fosco ne-a adus nota de plata: 13.5 euro pentru un pranz delicios. Sa tot mancam aici!
Dupa masa am luat-o la pas prin Vetulonia. Fiecare barulet, magazinas, oblon si zavor erau la locul lor. Localnicii stateau relaxati, pe marginea drumului si cand nu discutau aprins, cercetau cu privirea vreun turist ratacit. O batranica isi plimba cainele alb si pufos, iar alta iesise in strada cu sortul in jurul taliei si perle la gat. Ne-am intersectat si cu o doamna care se concentra asupra unui goblen, fiind distrasa doar pentru o secunda de aparitia familiei de francezi care ajunsese in oras o data cu noi.
Am bajbait putin pe stradute cautand alimentara de unde ne aprovizionam in fiecare seara pentru cina. Speram sa mai fie acolo si-am avut noroc. Dupa o scurta sesiune foto cu una din simpaticele camionete toscane pe trei roti, am dat in laturi snururile colorate de la “La Bottega” si-am ajuns in fata vitrinei ispititoare cu mezeluri si branzeturi. Ne-am hotarat cu greu la doar cateva sortimente, am cumparat si o bucata de paine cu coaja crocanta si miez pufos dupa care ne-am indreptat agale catre masina.
Ca si cum nici oraselul nu vroia sa se desparta prea curand de noi, ne-a oferit o ultima surpriza: un apus de soare care arunca tonuri rosiatice peste dealurile inverzite din jur.
Dupa multe poze si cateva oftaturi ne-am suit in masina si in timp ce inchideam portiera si-mi puneam centura imi indesam bine vechile si noile amintiri intr-un colt de suflet. Ramas bun Vetulonia! O sa-mi fii mereu draga, coltisorul meu de suflet din Toscana. Dar m-asteapta o noua aventura. Noi locuri de descoperit, noi experiente de trait. Sa ne revedem cu bine!
