Domeniul Castelului Mikes, din Zabala, e acoperit de zapada. E a doua oara cand ajungem aici, de data asta raciti cobza, dar convinsi ca schimbarea de aer si peisaj o sa ne faca bine. Asta, plus supa de vitel cu fidea de casa care ne-a sedus de la prima vizita. Deocamdata mancam un gulas, ascultam cum trosnesc lemnele in semineu si asteptam sa ne plimbam cu trasura prin sat.
Chiar inainte de desert soseste si Zoltan cu caii. Daduse o raita cu ei prin sat ca sa le mai arda din energia acumulata in zilele in care n-au iesit la plimbare. Altfel am fi avut parte de un sprint in loc de o plimbare domoala pe drumeaguri de tara. Fuge repede sa se schimbe in uniforma de vizitiu, iar eu o intreb pe Ana daca a vazut calutii.
– Dai? Dude?
– Afara, au venit sa ne plimbe!
Se intoarce brusc inspre usa din sticla, ochii i se umplu de sclipiri si alearga cu gura pana la urechi la usa. Isi lipeste nasucul de geam si incepe sa ne povesteasca:
– Ute, mami, dai! Tata, dai!
Nu o mai intereseaza clatitele cu dulceata de visine, nici scanteile din semineu. Se ridica pe varfuri, incercand sa ajunga la clanta. E prea sus. Se uita la mine si-mi face semn sa o ajut. Ii deschid usa si inaintam prin zapada care scartaie sub pasii nostri. Ne oprim la un metru de trasura si o intreb daca e pregatita de plimbarea cu caii. Se uita la mine cu o usoara cuta deasupra nasului.
– Nu.
– Ti-e frica de cai?
– Baaaa! (in traducere, sunt mari)
Ajungem la un acord – urcam impreuna si o tin de mana. Zoltan se uita la noi sa vada daca suntem pregatiti. Suntem. Mana caii si trasura incepe sa se miste. Ana ramane muta de uimire, cu gurita intredeschisa. Isi revine repede si incepe sa ne povesteasca, pe limba ei, experienta in timp real (imi imaginez).
Mergem pe soseaua principala. Ne depaseste o masina. Cotim la dreapta si in zare se vede o sanie trasa de cai. Vizitii se saluta. Noi ne uitam la cei plimbati cu sania. Facem schimb de zambete. Pe ulita inzapezita nu e nici tipenie de om. Doar gropi din loc in loc. Cand ne apropiem suficient de padure, vad o pasare mare cum zboara dintr-un copac. Un soim? Il intreb pe Zoltan ce pasare e. Mustaceste si-mi raspunde ceva ce nu inteleg. Banuiesc ca e o denumire maghiarizata sau pur si simplu n-am auzit bine. Incerc sa nu tradez asta din privire, cand il aud pe Bogdan:
– Ai vazut, Ana, ce mare e bufnita?
Aaaa, bufnita, zi asa! E prima pe care o vad in realitate si nu e impaiata. Ana se uita dupa ea, dar n-o zareste. E camuflata bine de ramurile copacului. Zoltan intoarce trasura. Am ajuns la capatul traseului. La intoarcere ulitele sunt la fel de pustii. Doar o Dacia papuc alba trece pe langa noi. Soferul ne priveste curios, pe sub caciula trasa pana la ochi. Ana renunta la relatarea experientei, isi savureaza degetelele preferate si in cateva minute adoarme la Bogdan in brate.
Se trezeste abia cand ne oprim in fata casei de oaspeti, de unde am plecat. E rosie in obraji, iar nasucu-i robinet. Insa e fericita.
– Mama, daaaai! Paaa, dai!
Ce mai e nou la Castelul Mikes
In decembrie au terminat de renovat inca patru camere dintr-o cladire (The Old Saddlehouse) situata foarte aproape de intrarea pe domeniu. Noi am stat in salonul rosu si ne-a placut parca si mai mult ca salonul rosu din Casa Motoarelor.
Daca ar fi sa venim la Zabala pentru o escapada romantica, sigur aici am vrea sa stam. Am avea un living intim doar pentru noi, cu semineu, CD player si vinuri depozitate in podea. Daca ar fi sa venim cu parintii si cu cele doua strumfite (cand o aparea si bebe doi), tot aici am vrea sa stam. Salonul rosu comunica cu o camera twin, iar din living se intra in alte doua camere duble. O casuta doar pentru familia noastra extinsa 🙂
Tot la capitolul noutati, au terminat de construit un drum de sapte kilometri pana in padurea deasa unde poti observa viata salbatica din Carpati. Noi, ca sa vedem ursii, in mai, am condus vreo 40 de kilometri. Acum nu mai e nevoie. Padurarul te ia de la Casa Motoarelor si te duce direct in padure unde poti sa mergi pe urmele caprioarelor si poti sa vezi ursii. E o activitate care dureaza in jur de trei ore. Raciti cum eram am zis pas de data asta. Insa o sa ne intoarcem mai in forma si o sa descoperim si latura asta a domeniului Mikes de la Zabala.
Buna,
pentru saptamana aceasta, doza de inspiratie (pentru mine) vine de la fotografia aceea cu Ana la geam….imi place atat de mult ca am lasat pagina deschisa si din cand in cand ma mai uit la ea. Este buna de printat ca felicitare de iarna :)))).
Sanatate multa!
Multumim, Andreea, deja suntem pe trecute cu raceala 🙂
Ah, pentru noi poza aia are o valoare sentimentala imensa. Pe la jumatatea drumului catre Zabala ne gandeam serios sa ne intoarcem acasa ca nu ne simteam bine deloc. Dar cand Ana s-a intors si a vazut caii….Bogdan chiar a zis atunci ca doar si pentru asta a meritat tot efortul.
Interesanta experienta, multumim pentru sfaturi
Buna,
Un articol foarte inspirant. Imi place cel mai mult felul de abordare si de scriere – foarte personal si atractiv atat pentru o mamica cat si pentru un copil curios.
Articolul acesta face parte si din multimea de articole care le indragesc pe acest Blog.
Great great job!
Am sa planific si eu o vacanta in acest loc superb cat de curand. Pare locul perfect pentru o relaxare totala si departe de aglomeratie.
Mai vrem alte articole de felul acesta!