Cheile Nerei – o idee de traseu potrivit pentru familii cu copii

Weekendul trecut am fost fermecata de minunile naturii din Cheile Nerei. Pana sa ajung acolo eram mai mult preocupata de dilema: e traseul greu ori ba? Nu de alta, dar gafaind si cu ochii cat cepele parca nu-mi mai vine sa ma bucur de frumusetea din jurul meu. Insa o data ajunsa pe traseu, am fost complet acaparata de spectacolul apei, in diversele lui forme. Ba de roportul Cascadei La Vaioaga, ba de linistea absoluta a Ochiului Beiului, ba de susurul lenes de la Cascada Beusnita.

Pe drum – care dureaza circa o ora si e (foarte) usor – am intalnit mai multe familii cu copii de toate varstele. Dintre toti, mi-au ramas in minte ochii unei fetite care lipaia prin apa rece si cristalina. Atata bucuria rar mi-a fost dat sa vad. Asa ca daca ai in plan sa mergi la Cheile Nerei, n-ar fi o idee rea sa-l iei si pe cel mic cu tine.

Se pot face multe drumetii in zona. Cea de care o sa povestesc astazi, fiind scurta, fara diferente mari de nivel, fara hauri sau echilibristica pe poteci cat palma de late, mi se pare potrivita pentru o prima iesire cu copilul in natura. Chiar si pentru parintii mai putin experimentati intr-ale muntelui (asa ca mine).

Cascada La Vaioaga

Revenind la traseu, de la Potoc (cea mai apropiata asezare) si pana la Pastravarie (gasiti indicatoare pe drum) se poate ajunge cu masina. O parte e drum bun, restul de 5 kilometri se merge pe un drum forestier relativ ok. Pana sa ajungeti la Pastravarie, o sa vedeti un indicator catre Cascada La Vaioaga. Merita sa faceti o oprire daca gasiti un spatiu de parcare strategic asezat astfel incat sa nu blocati drumul si asa ingust. Noi ne-am descurcat cu un microbuz, deci cu o masina mica ar trebui sa fie floare la ureche.

Poteca va scoate la partea superioara a cascadei si se continua pana la apele linistite de sub cascada. De acolo parca-i cel mai fain sa stai s-o admiri. Pentru curajosi, am vazut ca se poate sari de pe un bolovan pe altul pana se ajunge chiar in dreptul caderii de apa.

Ochiul Beiului

Mergand mai departe cu masina, ajungi la Pastravarie. De-acolo o iei pe jos, de-a lungul raului si daca nu faci o mie de poze (ca mine) in jumatate de ora ar trebui sa ajungi la Ochiul Beiului.

Trebuie sa recunosc ca s-a catarat rapid in varful listei cu locuri preferate din zona si a ramas acolo chiar si dupa ce am vazut Beusnita si Bigar. Am ramas hipnotizata in fata lui. Liniste si pace. Doar cativa pestisori trimiteau unde in apa. Altfel, suprafata ochiului era oglinda. Tot ce-mi doream era sa raman acolo si sa ma incarc cu linistea lui.

Din pacate eram cam contra cronometru si-a trebuit sa pornim mai departe, spre Cascada Beusnita.

Cascada Beusnita

Inca de la intrarea in rezervatie am aflat ca debitul de apa e foarte mic la Beusnita, asa ca nu ma asteptam la cine stie ce. Dar nu e nevoie de multa apa ca sa ramai impresionat. Priveam muschiul, felul in care e taiata stanca, traiectoria picaturilor lenese care mergeau la vale si puteam sa-mi imaginez ce spectacol e aici in primavara, cand apa acopera pietrele si muschiul.

Dupa alte tspe mii de poze, am pornit-o spre masina, cu parere de rau ca timpul nu ne permite sa vedem si Tunelele – o zona spectaculoasa de la intrarea in rezervatie.

Cum se ajunge pe traseu?
Cea mai apropiata asezare e Potoc. De acolo gasesti indicatoare spre Ochiul Beiului. Vei ajunge la Podul Beiului unde se plateste taxa de intrare in Rezervatie – 5RON/persoana, iar in continuare se merge pe un drum forestier de 5 kilometri. La capatul lui o sa vezi un camping si pastravaria. Parcheaza masina, urmareste indicatoarele si bucura-te de spectacolul naturii 🙂

Eu am ajuns acolo intr-un weekend de ochit #MinuniInRomania powered by Accent Travel, alaturi de Cezar si Elena. Totul a pornit de la proiectul lui Cezar cu cele 7 minuni naturale ale României, despre care puteţi citi mai multe aici.

~.~

Pana acum nu m-a deranjat niciodata ca nu suntem muntomani. Eram foarte fericita cu indelungile noastre plimbari urbane si rurale si ma bucuram de fiecare data cand intalneam natura de la geamul masinii noastre sau in scurtele opriri la punctele de belvedere. E drept ca ma mai uitam din cand in cand, cu jind, la pozele Alexandrei si visam la Lacul Bucura, dar imi trecea repede cand incepeam sa fac planuri pentru o noua calatorie.

Insa, de cand cu Ana, am din ce in ce mai des mustrari de constiinta ca nu o invatam de mica cu muntele,  ca nu o ducem la aer curat si ca nu o ajutam sa se indragosteasca de minunile naturii (cat de cat) virgine. Asa ca dupa scurta plimbare prin Cheile Nerei mi-am facut o promisiune pe care sper sa o onorez cat de curand: o sa revin aici si cu putin noroc incursiunea in Cheile Nerei va fi prima intalnire adevarata a Anei cu minunile naturii.