A inceput sezonul iesirilor de weekend, prin tara. Ma bucur enorm de vremea buna si de libertatea de miscare pe care o avem la final de saptamana. Insa, de fiecare data cand ma gandesc ca plecam prin imprejurimi, am o strangere de stomac. Ana a crescut si e amatoare de joaca. Asta ne pune pe noi in situatia de a interactiona mai mult ca de obicei cu parintii partenerilor ei de joaca. Toate bune si frumoase, insa din cand in cand, mai des decat am vrea, asistam la franturi de discutii parinte-copil care ar putea sa fie gestionate mult mai bine.
Stai cuminte sau te dau jos din masina! sau Daca nu te potolesti, mami te lasa aici!
Inteleg perfect cum un copil te poate scoate din minti. Astia mici au un al saselea simt in a descoperi ce te sacaie cel mai tare si fix pe butoanele alea apasa. Sa-l ameninti ca-l lasi intr-un loc necunoscut pare o solutie foarte la indemana. Te mai descarci si tu putin, se mai potoleste si el de teama ca o sa faci ce zici. Problema e cu teama asta care pe termen lung iti face si ii face o defavoare.
Unu la mana, vede la tine ca obtii ceea ce vrei prin comportament agresiv si intimidare. Si ghici ce?! Peste cativa ani probabil ca cel mic, devenit mai mare si intrat in colectivitate, isi va rezolva problemele prin ce-a invatat de la tine – comportament agresiv si intimidare. Sa vezi atunci convocari de urgenta la gradinita/scoala sau telefoane suparate de la parintii victimelor.
Doi la mana, daca cel mic nu se potoleste, ai incurcat-o. Te pui singur intr-o situatie delicata. Fie iti duci la capat amenintarea (si sa fim seriosi, ce parinte, oricat de enervat, isi lasa copilul in mijlocul drumului?!), fie iti pierzi credibilitatea in fata celui mic.
Cand ne e greu sa ne intelegem cu Ana, in vacante si nu numai, primul lucru pe care-l facem, aproape inconstient, e sa vedem care dintre noi sta mai bine cu rabdarea in momentul ala. Ne intelegem din priviri sau cel foarte nervos paraseste scena si atunci e clar cine-i mai potrivit sa poarte discutia 🙂 Daca intuim de la ce i se trage comportamentul care ne deranjeaza, mai intai ii spunem asta – “Stiu cu ai avut o dimineata incarcata”, “Stiu ca ai fi vrut sa te mai joci putin”, etc. Dupa care ne asumam actiunea declansatoare – “Vreau sa plecam acum ca sa prindem deschis si [locul x]. O sa avem ceva de mers” si incercam sa-i oferim o alternativa – “Cat suntem in masina putem sa ne jucam cu [x lucru]”. Uneori accepta explicatia, alteori nu. Dar trece mult mai usor peste momentele de agitatie.
Vezi? Cand nu esti cuminte, o deranjezi pe fetita!
Ah, cand aud asta de la vecini, fie ei cei de-acasa sau din camera alaturata de hotel, ma fac rosie albastra. De unde stiu ei ce o deranjeaza pe Ana? Si cu ce drept vorbesc in numele ei, de fata cu ea? Daca cei apostrofati in public sunt si mai marisori, deja vad cum o s-o prinda pe cretolina mea la colt sa o smotoceasca pentru ca din cauza ei mami nu le da voie sa se desfasoare in voie.
Ok, esti cu copilul in vacanta si te deranjeaza ca alearga de nebun prin camera de hotel si, eventual, mai tipa si ca apucatul imitand vreun indian vazut pe la desene animate. Nu-i placut, mai ales seara cand esti si tu obosit si ai vrea sa te intinzi sau sa ai parte de putina liniste.
Vezi tu, probabil ca si el e obosit. Sau n-a primit suficienta atentie in timpul zilei si acum incearca sa ti-o atraga in feluri nefericite. Sau inca nu si-a consumat toata energia si incearca sa scape, cum stie el, de ea. Daca mai ai doar un strop mic, mic de putere, s-ar putea sa fie mai eficient s-o investesti in incercarea de a gasi problema reala in loc sa-i zici celui mic de vecinii pe care-i deranjeaza. Sau macar sa-ti asumi in fata lui faptul ca tu esti cel deranjat de comportamentul lui.
Mi s-a intamplat des sa am problema asta cu Ana, sa fie foarte agitata pe final de zi. La ea se manifesta prin chiote, tipete, ras isteric si altele asemenea. Dupa ce respir de trei ori, ii zic ceva de genul: “Ana, poti, te rog, sa vorbesti mai incet? Langa noi dorm niste oameni si mi-e teama ca ar putea sa-i trezeasca discutia noastra. Nu ma simt bine cu ideea de a-i deranja, chiar daca nu dorm.” Si daca nu coboara volumul, o las in pace, dar ii vorbesc calm si in soapta. Pana acum asta n-a prea dat gres.
Ce rusine sa plangi! sau Cum sa plangi?! Ce, esti copil mic?
Plansul asta, bata-l vina, poate sa fie ca un picamar in scalpul unui parinte. Dupa cum ne-au crescut si pe noi parintii, il asociem cu ceva si in 99,99% din cazuri acel ceva e negativ. Putem sa-l vedem ca pe o manifestare a unei slabiciuni, ca pe o forma de manipulare sau ca pe un comportament de copil razgaiat. Si cum se pune cel mic pe plans, ne si activam. Piticul din creierul nostru zice “Nu esti un parinte bun! Uite ce copil razgaiat/slab/manipulator ai crescut!” si ne napustim, panicati, cu remarci rusinoase la adresa micutului caraitor.
In urma cu 20-30 de ani, in copilaria noastra, nu se stia mai nimic despre plans (la nivel stiintific). Acum, e suficient sa citesti cartile Alethei Solter (sau rezumate de pe net) ca sa intelegi ca plansul poate sa fie cel mai bun prieten al copilului. Il ajuta sa-ti comunice ca ceva il deranjeaza si il ajuta sa se descarce atunci cand aduna prea multe frustrari. De ce sa-l faci sa-i fie rusine ca foloseste un instrument asa pretios si, pe termen lung, sa-l determini sa renunte la el (da, la plans ma refer)?
Unde mai pui ca daca accepti plansul copilului ca pe ceva perfect normal, nu mai are cum sa “te manipuleze”.
Stiu ca e greu al naibii sa stai calm langa un copil care se aseaza in fund, in mijlocul drumului si incepe sa planga pentru ca lucrurile nu merg cum vrea el. Ca nu i-ai luat o acadea, ca nu vrei sa-l duci in brate un kilometru cand el are 20 de kile, ca nu l-ai lasat sa rupa flori din Gradina Botanica, motive sunt cate in luna si in stele, iar in calatorii parca se inmultesc. Dar el iti spune ca e suparat, atat de suparat incat nu poate folosi cuvintele sa-si exprime supararea.
E cu atat mai greu cu cat nu esti singur cu copilul in locul respectiv. Nu de putine ori, cand Ana isi manifesta nemultumirea prin plans, treceau pe langa noi oameni care ne aruncau priviri critice sau chiar ne dadeau sfaturi pretioase. Insa am stat langa ea, i-am spus ca stiu ca e suparata pentru ca [x motiv] si ca sunt aici, langa ea, cat simte nevoia sa se descarce.
***
Cred, in continuare, ca suntem cei mai buni parinti pentru copiii nostri. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne plafonam, ca putem sa ne culcam pe o ureche. Nu e usor, avem nevoie de mult autocontrol si dorinta de a lucra noi cu limitele noastre. Insa putem sa fim si mai buni, din ce in ce mai buni la capitolul comunicare cu cei mici. Iar pe termen lung asta o sa se vada.
Rabdare si drumuri insorite va doresc!
Foarte interesant si instructiv. Este de tinut minte si ar trebui sa dea de gandit celor care se grabesc sa-si apostrofeze odraslele.
La noi a venit totul instinctive cu cei mici de fiecare data cand am plecat cu ei pe undeva, instinctive , dar nu usor .Ii puneam in masina si plecam si vedeam noi ce si cum.Aveam zile cand eram rabdatoare si zile cand probabil ca si eu am zis ca opresc masina si o las acolo , sigur am zis si asta , insa in mare parte am fost rabdatoare si buna , dar de multe ori fetita mea imi mai testa rabdarea , caci are acest dar .Incerc sa fiu o mama buna, nu pot fi perfecta si nu pot mereu sa imi masor cuvintele si daca gresesc uneori imi cer scuze si le explic de ce m-am purtat asa . As vrea sa fiu perfecta, dar nici un om nu e perfect .Odata ne-am intors din drum pentru ca baietelul meu plangea prea tare si ne ruga sa mergem acasa ca lui nu ii place in vacanta si atunci daca am vazut ca a plans si a plans ne-am intors acasa si gata , am lasat-o pe alta data.Au fost si momente cand am plecat si cei mici se plictiseau in masina si atunci opream si gaseam un loc de joaca si ne jucam . Am avut momente mult cand era baietelul mic si il alaptam si opream des in parcare, il alaptam si in avion, odata am zburat cu el 10 ore in continuu cu el la san caci era prea agitat si urla daca nu statea la san. Am mers in vacante multe cu ei si cu parintii mei .Am fost prin Grecia si Turcia si Italia si Bulgaria . Au fost momente cand deliram de oboseala , caci baietelul meu nu dormea bine la hotel si nu ii placea schimbarea si adormea spre dimineata si el ziua dormea in masina , dar noi nu si eram foarte obositi , insa am zis ca timpul trece si copiii cresc, noi imbatranim si daca nu plecam acuma asa cu oboseala cu tot , atunci cand o sa mai plecam ?! Am zburat cu ei transatlantic de cel putin 13 ori de mi s-a acrit mie si nu mai am nici un chef intr-un fel sa plec de acasa .Am fost cu masina prin SUA in multe state , de multe ori le-a placut enorm de mult, insa s-a intamplat sa avem si momente cand efectiv urlau in masina , cand am ajuns in Miami de exemplu si nici nu am apucat sa vad si eu macar plaja , asa de obosita eram ca nu mai aveam nici un chef , mai ales ca fetita avea febra si era bolnava si baiatul nu dormea noaptea, fetita se lovise de o masuta la hotel si si-a spart arcada si a trebuit sa mergem la urgenta. Au fost si momente superbe insa, deci nu poate fi mereu totul perfect , dar asa cum a fost am plecat mereu si cu ei dupa noi. Am facut de 2 ori turul Romaniei si am fost cam peste tot .Acuma ei au 7 si 8 ani si de curand am nascut o fetita . Pentru mine marea aventura acuma e sa plec la plimbare cu toti 3 in acelasi timp :)) Am o frica sa ies din casa cu cea mica , insa incet incet am inceput sa iesim in parcuri , in unele magazine care nu sunt prea agglomerate , dar nu stiu cand voi mai avea energia necesara sa mai plec mai departe e o ora de casa. Cu al treilea copil am devenit mai fricoasa, mai stresata , cu ceilalati copiii eram mai tanara si nu prea ma gandeam mult si actionam si gata vedeam ce iese , acuma imi fac mii si mii de griji , iar faptul ca bebe a fost bolnavior la nastere si a avut detresa respiratorie si a stat 6 zile la terapie intensiva nu prea ma ajuta sa ma simt increzatoare sa plec de acasa prea departe .Ori poate ca ma simt prea obosita, iar fetita mea de 8 ani vine la mine acu cateva zile si imi zice pe engleza ” I don’t think you can handle 3 children , that is your problem!” asa ca ce sa mai zic , sa ma razbun pe ea, sa o cert , ce sa ii fac, in definitiv asta e parerea ei , poate se simte data la o parte , o fi geloasa , insa mie replica ei mi-a ramas pe creier intiparita si ma bantuie .
Alina, din tot ce-ai scris mai sus cred ca esti o mama de la care avem foarte multe de invatat 🙂 Sa-ti pierzi rabdarea din cand in cand nu e asa o tragedie, insa sa stii sa-ti ceri scuze in fata celui mic, asta e o calitate destul de rar intalnita. Asa vede si el ca e omenesc sa gresesti si descopera care e comportamentul normal si frumos atunci cand faci o greseala (sa recunosti si sa-ti ceri scuze).
Vad ca ai calatorit cu copiii, nu gluma! Noi inca nu ne-am incumetat sa o luam pe Ana pe zboruri long haul si tu te-ai descurcat cu doi. Sunt sigura ca o sa te descurci si cu trei atunci cand va veni momentul.
Legat de remarca fetitei tale, cum scriam si in articol, cred ca cei mici intuiesc destul de bine care sunt punctele noastre slabe intr-un moment sau altul si la suparare apasa fix pe ele. Probabil ca e o teama de-a ta constienta sau nu si de-asta te bantuie. Stiu ca e usor de zis si groaznic de greu de implementat, dar poate reusesti sa te odihnesti. Somnul face minuni si lucrurile se vad in alta lumina cand mintea a avut parte de un mic repaus.
Multa sanatate bebelusului si tie, rabdare, odihna si incredere (in tine, in primul rand)! Sper sa ne mai auzim pe-aici.
Foarte intetesant subiectul. Noi momentan sunt parinti calatori cu un singur bebelus , calatorim cu el de la 6 luni, am fost la Milano , Napoli , in Germania, Austria, acuma are 9 luni. Ne place foarte mult sa calatorim in trei este un pic greu dar frumos. Eu as vrea sa aflu cum facem sa il obosnuim sa doarma iar in patutul lui, din cauza vacantelor in care dormea cu noi in pat nu mai vrea acasa la el in patut si cand o sa inceapa sa faca la olita cum o sa facem in city breack-uri, plimbam olita toata ziua? Multumesc
Legat de patut, nu stiu ce sa-ti zic, noi am dormit cu ea in pat si acasa, incepand de pe la trei saptamani cand ne-am prins ca langa noi doarme legat toata noaptea. Cand se invata cu binele, de ce ar vrea sa se intoarca la mai rau? 😉
Legat de olita, exista adaptoare pentru wc care se transforma si in olita si care stranse ocupa foarte putin spatiu. Noi avem dintr-asta: http://www.imaginarium.ie/travel-potty-imagicare-potty-trvl-set-59251.htm
Mie mi se pare foarte stresant pentru un copilas f mic sa-i schimbi mediul familiar si sa pleci cu el in calatorii lungi. Nici nu se poate bucura de privelisti sau de monumente sau mai stiu eu ce ti-ai dori tu ca adult sa vizitezi iar despre pericolul expunerii la multitudinea de virusi si microbi din avioane, trenuri sau tari straine nici nu mai vorbesc. Asa ca noi pana acum (1 an si 10 luni) nu am plecat nicaieri cu cel mic. Pentru noi calatorii inseamna deocamdata doar iesiri de o zi la padure, la aer curat si cel mult il vom duce anul viitor la mare cateva zile. In rest, preferam sa petrecem mult timp in aer liber undeva aproape de casa unde sa ne putem intoarce repede in mediul si confortul cu care e el obisnuit. Vom calatori mai mult si vom vizita atunci cand va ajunge si el la varsta la care sa aprecieze ceea ce vede si locurile in care il ducem, poate chiar sa-si manifeste si el vreo dorinta in acest sens.
Multe din replicile pe care le-ai enumerat mai sus, sunt fraze pe care si acesti parinti le-au auzit la randul lor cand erau copii. Asta e, poate copii nostri nu vor mai servi automat fara sa treaca prin filtrul gandirii, niste stereotipii auzite la un moment dat. Important este sa constientizam noi care sunt replicile “nocive” si sa ne ferim de ele.
Foarte interesant blogul tau! Multa bafta in continuare!