Nu trece calatorie fara sa ma intreb, fierband in gand, de ce n-am lasat-o pe Ana acasa?! In momente dintr-alea in care am plimbat-o, i-am aratat tot felul de lucruri frumoase, a interactionat cu alti copilasi, a mancat si a motait in masina, dar cu toate astea tipa, plange si nimic nu pare sa o multumeasca.
M-am plimbat un an intreg cu ea, am avut parte de zeci de momente de frustrare ca cele descrise mai sus si abia acum mi-a picat fisa.
Pana mai ieri bodoganeam si ziceam ca-i bebe, ce sa-i faci! Dar ceva in sinea mea imi spunea ca nu asta-i cauza. 90% din timp e cooperanta si destul de rabdatoare, doar n-o apuca toate cele din senin. Si, intr-adevar, exista o problema care mi-a scapat cu desavarsire.
Credeam ca daca ne plimbam prin locuri noi, daca suntem toti trei si are parte de experiente faine zi de zi e suficient. Insa calatoriile, deocamdata, sunt foarte mult despre noi si foarte putin despre ea. Noi vrem sa vedem locul cutare si sa mancam in restaurantul ala de care am citit pe net. Noi vrem sa simtim briza marii si sa umblam cat e ziua de lunga pe stradute intortocheate. Ea se bucura de alegerile noastre si absoarbe informatii pretioase. Rade strainilor pe strada, arata cu degetelul ferestrele colorate si chiuie dupa fiecare caine intalnit. Intra in hora noastra si isi indreapta si ea atentia catre ce ne-o indreptam noi.
Insa, din cand in cand, tipa, plange si ne anunta ca e timpul sa indreptam reflectoarele asupra ei. Vrea sa fie singura pe scena si sa aiba toata atentia noastra. Vrea timpul ei exclusiv cu mami si cu tati.
Ieri, pe Valea Loarei, mi-a picat fisa. Citisem mai demult ceva de genul asta in contextul rivalitatii intre frati, dar n-am facut legatura pana acum. Tocmai terminasem de vizitat Castelul Chambord si pe masura ce ne apropiam de parcare devenea din ce in ce mai maraita. I-am dat de mancare, dar simptomele n-au disparut. Abia cand am stat in masina si ne-am jucat timp de 20 de minute de-a bau bau si alte alea, abia cand am ras si am tipat, ne-am mangaiat si ne-am trimis pupici s-a linistit. Iar in 5 minute dupa timpul dedicat ei a adormit cu zambetul pe buze.
Ma uitam la ea in timp ce doarme si-mi venea sa o strang in brate si sa-mi cer scuze ca pana acum m-am enervat de fiecare data cand intra in pasa mami-am-nevoie-de-toata-atentia-ta-acum! Nu i-am zis niciodata nimic, dar stiu sigur ca nonverbal am transmis unde negative pe care nu le merita.
Partea buna e ca dincolo de vinovatie, acum ma simt de parca as fi descoperit America. Avand in vedere marea revelatie, cu putina planificare pentru timp dedicat lui bebe si numai lui, miniCalatoriile-n trei vor deveni de doua ori mai relaxate si placute pentru fiecare dintre noi.
Asa ca daca ti se intampla si tie sa te superi pe cel mic pentru ca devine brusc nemultumit si agitat orice i-ai face, incearca sa-ti aduci aminte cand a fost ultima data cand i-ai dedicat intreaga ta atentie. S-ar putea sa ramai surprins de rezultate.
Foarte tare! <3
Chiar daca nu legat de copii, cunosc foaaarte bine sentimentul ala de "am descoperit America" atunci cand am o revelatie 😛
Da, e ca si cum te loveste ceva in cap dupa care se face lumina 🙂
🙂
🙂
[…] Insa, adevarul e ca noua ne place sa masuram calatoriile in zambete si amintiri de neuitat. In revelatii care ne-au ajutat sa ne intelegem mai bine si in momente critice care ne-au facut sa ne depasim […]
Adriana, ma bucur ca impartasesti lucrurile acestea cu noi. ne pregatim si noi de prima noastra calatorie in afara tarii in doi prin iulie. nu departe, la vecinii nostri din sud. tot sunt putin stresata. si sunt tare de folos toate informatiile acestea.
Foarte adevarat ce spui tu, aplicabil nu doar in calatorii. Eu nu am conceptualizat ca atare faptul ca faceam asta cu ea dupa ce ajungeam de la serviciu acasa. Desi cand ajung acasa tot ce imi doresc mai tare este sa lancezesc vreo jumatate de ora, primul lucru pe care il fac este sa ii dau ei timpul meu, sa ne jucam, sa ne pupam, citim si altele. Dupa aceea pot linistita sa lancezesc putin pentru ca nu mai are nevoie sa o bag in seama. Seara vine apoi linistita :).