A trecut mai bine de jumatate de an de cand caut raspunsul la intrebarea: cum sa reactionez atunci cand Ana loveste, din senin, pe cineva? Tin minte si-acum, era august cand mama m-a sunat sa-mi spuna ca domnisoara aflata cu ea la Sinaia i-a dat cu placa de lego, in cap, unei fetite de trei ani cu care se juca pana atunci foarte frumos.
Initial am fost convinsa ca i-a scapat mamei ceva, acel ceva care a nemultumit-o pe Ana de-a ajuns sa o loveasca pe tovarasa ei de joaca. Insa, observand-o ulterior atent, mi-am dat seama ca se intampla sa-ti arda una fara nici un motiv usor de inteles de catre mine, cel putin.
Am inceput sa citesc despre agresivitatea copiilor mici, ce o cauzeaza si cum poti sa-i ajuti sa o depaseasca. Am inteles ca e un comportament obisnuit pentru varsta ei, dar n-am gasit nici un raspuns satisfacator la intrebarea “ce-i de facut?”. Si fiecare noua iesire in oras sau in afara orasului purta un stres in plus: ce ma fac daca loveste iarasi pe cineva? Cum gestionez situatia?
Daca se intampla, o luam de o parte si-i explicam de ce nu e in regula sa faca asta, ca e mult mai bine sa-si verbalizeze nemultumirile, frustrarile. Ma simteam ca o moara stricata, parca vorbeam cu peretii, dar continuam sa fac asta. Era singurul lucru care avea sens pentru mine la momentul respectiv.
Intr-o zi, am fost de fata cand Ana, din senin, a lovit un adult si adultul i-a ars una inapoi. S-a trantit in fund si a izbucnit in plans. M-am facut verde albastra, mi s-a urcat sangele la cap, am luat-o in brate si am inceput sa ma rastesc la persoana respectiva. “Ce, esti si tu copil de doi ani? Daca ea da, tu nu stii sa raspunzi altfel? Ce exemplu ii dai?” Raspunsul a venit rapid – daca ea tot da, dar niciodata nu s-a dat in ea, nu stie cat de neplacut e si n-are cum sa inteleaga efectul actiunii sale. Asa, daca ii arzi una mai usor, o sa se gandeasca de doua ori data viitoare cand o sa vrea sa dea in cineva. Avea o logica, insa intuitia imi spunea ca nu asta e solutia si oricum fiecare celula din mine era impotriva ideii de a ridica mana la un copil.
Incepusem sa ma simt vinovata, ma rodea ideea ca poate prin lipsa unei actiuni concrete de descurajare ajung sa cresc un copil care foloseste frecvent violenta. Si n-as putea sa ma iert pentru asta.
A trebuit sa ajung la conferinta lui Alfie Kohn ca sa inteleg contextul intregii probleme dincolo de ce-mi spune intuitia.
Luand cazul cu adultul lovit care loveste copilul, lovitura pe care i-a ars-o Anei a fost o pedeapsa. Ce efecte are o astfel de reactie asupra copilului? Da, poate intelege mai bine ce inseamna sa fii lovit, insa, in acelasi timp:
– il face sa fie furios, revoltat
– ii arata ca e ok sa rezolvi o problema folosind forta
– ii distrage atentia de la cel mai important aspect – comportamentul sau – si-l impinge sa se concentreze pe razbunare sau pe evitarea unor astfel de consecinte in viitor. Nu pentru ca a inteles de ce e gresit sa-i lovesti pe cei din jur, ci pentru ca ii e frica de reactia parintelui.
Si-atunci ce e de facut cand copilul loveste? In principiu cam ce faceam si eu, dar cu un pas important, esential chiar, inainte. Daca surprind momentul in care Ana loveste un alt copil sau adult, imi indrept toata atentia asupra celui lovit. Il intreb daca e in regula si incerc sa-l ajut, cu blandete si empatie, sa depaseasca momentul neplacut. Abia dupa aceea o iau de o parte pe Ana si ii explic de ce nu e in regula sa loveasca. In felul asta, ea observa comportamentul empatic, grija mea fata de cel lovit si descopera reactia corecta fata de violenta.
In plus, evit situatiile in care ea incearca sa-mi atraga atentia prin violenta. Pana acum, daca lovea eu ma indreptam val vartej spre ea si timp de 5-10 minute ii acordam toata atentia din lume, foarte preocupata sa o fac sa inteleaga ce a gresit. Cu noua abordare, daca loveste, pierde brusc toata atentia mea si nu risc ca data viitoare cand vrea sa fiu atenta la ea sa apeleze la violenta.
De cand am avut revelatia asta, de cand am gasit raspunsul cu care rezonez intru totul, sunt mult mai linistita. Tot Alfie Kohn a avut grija sa mentioneze ca strumfii de doi ani – doi ani si ceva sunt cunoscuti ca fiind recidivisti de profesie asa ca nu trebuie sa ne descurajam daca le zicem acum ceva si peste 20 de minute repeta actiunea criticata. Deci nu ma astept ca folosind noua abordare, problema sa dispara peste noapte. Probabil ca ne vom mai lupta ceva vreme cu ea. Insa e o etapa care trece. Important e sa avem rabdare si sa fim perseverenti si consecventi in reactia fata de violenta.
[…] te indoiesti vreodata de instinct, adu-ti aminte de momentul ala in care aproape ca ti-au dat lacrimile la conferinta lui Alfie Kohn. Lacrimi de bucurie si usurare ca ti-ai ascultat intuitia. Tu esti cel mai bun parinte pentru […]
Multumesc pentru aricol! Si pe mine ma macina problema asta, nu intelegeam ce anume am gresit eu in cresterea piciului de el s-a apucat de lovit/ impins copii din senin… Ma simt foarte frustrata cand face asta… Dar e o etapa, inteleg.
Irina, cred ca o sa ne recapatam linistea pe de-a-ntregul abia cand o sa treaca etapa asta. Ma simt mai bine de cand cu conferinta lui Alfie, insa pana nu trece tot o sa existe intrebari.. Rabdare si voie buna imi si iti doresc!
Buna, dar cum procedam cand copilul loveste la gradinita, acolo unde nu suntem langa ei?
Buna,
cel putin in teorie, la gradinita este de datoria doamnelor educatoare sa gestioneze o astfel de situatie. Eu am constatat ca o discutie (la sfarsitul zilei) legata de ceva rau petrecut la gradi nu prea are efect…ba din contra, il face pe Stefan sa nu vrea sa-mi povesteasca cum a fost ziua lui, si nici nu-l ajuta sa inteleaga ca a gresit.
Eu m-am bazat foarte mult pe o carte despre cresterea copiilor pana la 5 ani, editata de Asociatia Americana de Pediatrie; am invatat (si aplicat) foarte multe lucruri din acea carte, insa subliniez 3 dintre ele :
1. O predica este “irosita” pe un copil fie el de 2 fie de 5 ani; si noi i-am tot tinut predici lui Stefi, la diferite varste, mai ales cand se intampla sa recidiveze cu cate o boacana. Degeaba! Dupa primele 10 cuvinte copilul nici nu te mai urmareste, chiar daca tie asa ti se pare. Explicatiile trebuie sa fie formulate cat mai simplu cu putinta si structurate pe ideea actiune – consecinta (pt ca ai facut asta se va intampla…etc); si cand spun consecinta nu ma refer la pedeapsa, ci pur si simplu la urmarile faptei copilului.
2 Multa, multa, multa rabdare si mai ales consecventa; atrageti atentia copilului de fiecare data cand greseste, cu blandete; NU sariti niciodata peste, de oboseala, sau pentru ca sunteti ocupati, altfel cel mic va fi derutat si nu va mai intelege ce poate si ce nu poate sa faca.
3 O discutie sau admonestare care intervine la o oarecare distanta in timp fata de fapta in sine nu are nici efectul dorit si nu va face decat sa frustreze copilul; mai ales la varste mai mici de 2, 3 ani, cand ei pur si simplu nu sunt suficient dezvoltati ca sa coreleze si ordoneze evenimentele cronologic.
Cam acestea sunt revelatiile noastre; am avut succes uneori, la alte situatii inca mai lucram. Dar trebuie sa recunosc ca pana sa citesc aceasta carte am facut ceva greseli cu Stefan, pe care acum le regret amarnic ( a se vedea predicile si pierderea rabdarii).
Andreea, ai mare dreptate cu predicile la copiii mici.
Au trecut doua luni de cand aplicam treaba cu empatia fata de cel lovit si functioneaza nesperat de bine. Nici nu mai ajungem la predici. Daca l-a lovit pe Bogdan, sa zicem, ma duc la el si-l mangai unde l-a lovit si-l intreb daca il doare. Nu trec nici cateva secunde si ea se bosumfla si vine sa-l pupe pe tati. Iar situatiile in care loveste s-au redus simtitor.