Pe Bogdana probabil că o ştiţi pe de Calea Lactee – blog despre miracolele care se întâmplă în jurul nostru zi de zi, câştigător la Roglogfest, secţiunea de parenting. Mămică a trei copii frumoşi, Bogdana n-a renunţat la pasiunea ei de a călători şi în cele ce urmează ne spune care sunt provocările şi bucuriile unei vacanţe în cinci.
Cum era Bogdana-călătoare înainte de a fi mamă?
Bogdana a fost mare amatoare de călătorii, încă de mică. 🙂 Conjunctura a făcut ca încă de la două luni să am privilegiul de a zbura cu avionul şi aşa am prins o dragoste de zboruri care nu s-a topit nici până în ziua de azi. Pe la patru ani am început să merg singură, ai mei mă lăsau la Băneasa în grija unei însoţitoare de bord, iar la Cluj mă preluau bunicii. Era răsfăţul suprem când călătoream singură! După ce am crescut, am continuat să călătoresc şi iar mă consider norocoasă, căci am avut mereu nişte părinţi care mi-au oferit libertatea de a pleca singură, dacă aşa mi-am dorit. Altfel, ca bilă neagră pentru mine, pot menţiona că nu aveam nici un discernământ în făcutul bagajelor. Când îmi amintesc, efectiv mă pufneşte râsul pentru că numărul bagajelor pe care mi le luam înainte de copii este egal cu numărul de bagaje pe care le avem acum şi eu, şi copiii 🙂
Cum s-a schimbat stilul tău de a călători o dată cu apariţia Rebeccăi?
Cu 180 de grade. Pentru că la început am fost o mamă mai stresată şi am considerat că nu este cazul să îmi car copilul după mine prin excursii, că este mică, că o voi chinui şi aşa mai departe. Noroc că mi-a venit mintea la cap destul de repede (Rebecca avea doi ani atunci) şi din acel moment am luat-o peste tot cu noi. Până la doi ani am fost plecaţi cu ea, însă au fost escapade scurte că şi distanţă, până la Sinaia mai ales, unde bunicii au o casă de vacanţă şi unde ne-am dori să ajungem mult mai des decât o facem în mod obişnuit.
Îţi mai aminteşti de prima călătorie cu Rebecca? Povesteşte-ne puţin de ea.
Prima călătorie cu Rebecca (mai lungă) a fost în Turcia. Nimic spectaculos, un all – inclusive, unul de vis – Adam & Eve – unde Rebecca s-a simţit fenomenal de bine, ceea ce ne-a făcut să ne reîntoarcem acolo şi în anii următori. I-a plăcut la nebunie inclusiv zborul cu avionul, a fost neaşteptat de cuminte şi de încântată de tot ceea ce se petrecea în avion.
Aud destul de des că “bebeluşii şi copiii foarte mici nu înţeleg nimic din călătorii”, aşa că mai bine îi laşi acasă. Aşa să fie?
Nu ştiu ce să zic, într-un fel e normal fenomenul. Când Răducu avea trei luni, David doi ani şi Rebecca puţin peste cinci ani, am fost la Bruxelles. Chiar dacă a fost o super experienţă pentru noi, una frumoasă de tot, pentru că am fost la nunta sorei soţului meu, iar copiii s-au simţit minunat, Rebecca îşi mai aminteşte frânturi, iar David nu îşi mai aminteşte absolut nimic din toată experienţa. Nu mai spun de Răducu, care oricum, în cele cinci zile petrecute acolo, a fost în procedura somn-tzatza continuu.
Ne-am plictisi teribil dacă am fi doar noi doi 🙂
Probabil că eşti întrebată destul de des asta, dar nu pot să mă abţin: cum reuşeşti să călătoreşti cu trei copii? Şi mai e vorba de relaxare în călătorii sau a fost înlocuită de rezistenţă la efort şi bucuria de a descoperi lumea în cinci?
Despre relaxare (cel puţin aşa cum este percepută de marea majoritate) nu prea poate fi vorba în vacanţele cu trei copii, poate doar în doze mici de tot, dar importante. Acum, copiii noştri sunt încă destul de micuţi, motiv pentru care solicită mai multă atenţie şi este un lucru asumat faptul că da, lucrurile s-au schimbat, că nu se poate sta pe şezlong cu orele cu burta în sus, ci faci 100 de drumuri ca să umpli găletuşa cu apă, sau sapi 10 gropi şi construieşti cinci castele al căror destin este să fie dărâmate în primele secunde de la ridicare. Dar e funny şi a fost un proces lung de revenire a noastră, ca adulţi, la vârstă propriei noastre copilării, că să le putem face faţă cu brio. Şi este atât de bine, este atât de relaxant într-un mod atât de “fără pauză” încât acum pot spune că ne-a intrat efectiv în reflex, instinct, spune-i cum vrei tu, şi cred (credem amândoi) că ne-am plictisi teribil dacă am fi doar noi doi 🙂
Deja ai experienţă călătoritului cu copii de diferite vârste. Ce fel de călătorii crezi că sunt potrivite pentru:
– bebeluşi până într-un an
– între un an şi trei
– pestre trei ani?
(sau ai împărţi altfel dezvoltarea copiilor în contextul călătoriilor?)
Cred ça le-aş împărţi altfel. Eu având deja un copil mai mare (ne apropiem cu paşi repezi de vârstă de opt ani), pot spune că există deja un gap între perioada de bebeluş, toddler, pre-school şi cea de şcolar. Pe primele trei le-aş băga la grămadă şi nu cred că există o destinaţie care să nu li se potrivească. Cu ei se poate merge oriunde. Este acea vârstă la care nu pun probleme prea mari, sunt micuţi, cuminţi, necesitând însă atenţie, răbdare, înţelegere şi empatie din partea părinţilor. Cu copiii mai mari se poate merge pe munte foarte mult, se pot vizita obiective turistice, muzee, fiind percepute la alt nivel. Nu spun că nu se pot face toate aceste activităţi şi cu copiii mai mici, dimpotrivă, însă cei mari vor rămâne cu nişte amintiri puternic impregnate în conştiinţa lor, vor face conexiuni de cultură, limbă, civilizaţie ce le vor fi de ajutor şi la şcoală, şi în viaţă ulterior.
Cam asta este reţeta. Să te concentrezi pe ce este important în acel moment, să laşi toate celelalte baltă şi să nu îţi creezi aşteptări, nici măcar de la o oră la altă, în nici o privinţă 🙂
Ştiu că ai antrenament şi “nu mai pot” a cam dispărut din vocabularul tău. Însă călătoriile, vrei nu vrei, te scot din zona ta de confort. Au existat momente în care ai simţit că nu mai poţi? Cum le-ai depăşit?
Ohoho, au fost multe 🙂 însă partea cea mai bună este că le-am uitat. Evident că plecatul de acasă te scoate din zona de confort, însă cel mai adevărat este că şi pe copii îi scoate şi ei resimt asta într-o măsură mult mai mare decât noi adulţii. Momentele în care simt că nu mai pot sunt pe final de zi la mine. Pentru că se acumulează multă oboseală, alergătură, zeci de lucruri mici făcute, rutinele bifate, duşurile copiilor, desfăcutul bagajelor de peste zi, strânsul, pregătirea de nani, sunt multe multe, peste care vin ei, nevoia lor de atenţie, joacă, iubire, vin certurile între ei, nişte păruieli pe fond de oboseală, scântei izbucnite din te miri ce, care capătă accente tragice şi trebuie să calmezi spiritele inflamate, şi simţi aşa, că îţi vine să te prăbuşeşti în pat şi să dormi, şi să dormi. Dar asta este, le luăm încetişor, la pas, cu calm, cu duhul blândeţii (ok, nu îmi iese mereu, că nu sunt pacticant yoga, dar încerc!). Cam asta este reţeta. Să te concentrezi pe ce este important în acel moment, să laşi toate celelalte baltă şi să nu îţi creezi aşteptări, nici măcar de la o oră la altă, în nici o privinţă 🙂
La ce eşti atentă atunci când alegi locurile de cazare pentru călătoriile în cinci?
Curăţenie, în primul rând. Este un aspect la care eu sunt cam fixistă. Aşa că mă ajută mult în luarea unei decizii citirea câtor mai multe review-uri 🙂 Altfel, lista de pretenţii se schimbă de la o locaţie la alta, de la o destinaţie la alta.
Că veni vorba de cazare, am văzut că v-aţi plimbat destul de mult prin ţară. Ne recomanzi trei locuri child-friendly din România, unde v-aţi întoarce cu drag iar şi iar?
Kuib în Sinaia, deşi nu am stat niciodată acolo, am mers de multe ori la ei să mâncăm sau la locul de joacă. Sunt numărul unu din acest punct de vedere. Pensiunea Praid din Praid merită şi ea recomandată, din toate punctele de vedere, loc de joacă, spaţiu verde, camere, preţuri, iar toată zona este de-a dreptul superbă şi merită vizitată. Şi cam atât, din păcate.
Dar în Bucureşti? Aveţi terase/restaurante preferate pentru ieşirile în cinci?
În Bucureşti suntem fani Chez Marie Garden, de pe Berthelot, unde au o pizza tare bună şi un loc de joacă pe măsură, şi plus de asta o atitudine foarte friendly faţă de copii.
Ce mi-aş dori eu de la unii părinţi este ca măcar să încerce. Dar nu cu certitudinea faptului că va fi un mare fail.
Am păstrat pentru final cea mai delicată întrebare: călătoriile cu cei mici sunt pentru oricine?
Clar, nu 🙂 Până la urmă toţi suntem diferiţi, este normal ca unii să nu fie confortabili cu plecatul în vacanţă cu copilul sau copiii din dotare. Ce mi-aş dori eu însă, de la unii părinţi, este ca măcar să încerce. Dar nu cu certitudinea faptului că va fi un mare fail vacanţa, ci cu dorinţa aceea reală de a savura la propriu, împreună cu copiii şi prin copii, o vacanţă. Lucrurile simple sunt cele care aduc cele mai mari bucurii. Altfel, mi-a ajuns de cât de multe poveşti am auzit în jurul meu pe tema “a fost oribil cu copilul meu de x luni în vacanţă. Nu m-am odihnit deloc”. E trist, mă abţin să comentez, să dau sfaturi, să spun ce, cât şi unde greşeşte persoana cu pricina în toată abordarea. Dar e păcat.
